Mistificări printre gândurile mele...

MOTTO:  „Filosofia începe de la o anumită mistificare a înțelegerii, după cum frumusețea începe de la o anumită mistificare a realității.” (Max Blecher)

   Am pornit scrierea de azi de la gândul că trebuie neapărat să fac rost de o carte nouă, de o carte bună, care să mă ajute să evadez un pic din realitate, deci să mă mistific. Mărturisesc că toată viața am făcut asta, am evadat și m-am mistificat. Nu prea mi-a ajutat la nimic, decât poate la „garnisirea” minții și la îmbogățirea sufletului. „Chestii” neimportante în zilele noastre. Motto-ul este din zicerile lui Max Blecher, bineînțeles dintre cele care nu au fost prea pesimiste și care se potrivesc cu STAREA DE AZI. Și nu numai de azi, aș zice. Nu-mi era prea cunoscut acest autor, așa că am apelat la MADAME WIKIPEDIA care zice așa:

„Max L. Blecher a fost un romancier român de origine evreiască. Și-a semnat toate cărțile M. Blecher. În schimb, corespondența privată o semna Max L. sau Marcel. Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. (...) Romanul de debut al lui M. Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată, este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, „țintuit la pat” de o boală cumplită. Inimi cicatrizate este un roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un „jurnal de sanatoriu”, în care el închide trăirile sale. Tânărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka.”

Și iată încă două citate din acest autor: 

„Nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu și continui să „cad” în viață printre întâmplări și decoruri, printre clipe și oameni, printre culori și muzici, tot mai vertiginos, secundă cu secundă, tot mai profund, fără sens, ca într-un puț cu pereții zugrăviți cu fapte și oameni, în care căderea mea nu este decât o simplă trecere și o simplă traiectorie în vid, constituind totuși ceea ce e bizar și fără justificare s-ar putea numi „a-mi trăi viața proprie...” („Vizuina luminată”)

„Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva, cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici lașitate, ei deschid ușile simplu, așa...” („Întâmplări în irealitatea imediată”)

Trebuie neapărat să citesc ceva. Dar ceva vesel, plin de speranță și de optimism...

Gânduri despre nea...

 

MOTTO: „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți.” (Jean Paul) 

Da, ați ghicit, domniile voastre, de cum ați văzut imaginea de mai sus, pe-aici, pe la noi, ninge iar. Nu mai scriu nimic despre asta, căci vă plictisesc, dar mă simt minunat și, gândindu-mă că zăpezii i se mai spune și omăt sau nea, mi-am amintit ceva din trecutul foarte îndepărtat, de unde și motto-ul despre amintiri. Apoi, normal (sau nu!?), neștiind cine-i autorul, am întrebat-o pe atotștiutoarea Wikipedia, și ea mi-a spus așa:

„Johann Paul Friedrich Richter (Jean Paul) a fost un prozator romantic german. A impus romanul în literatura germană. Opera sa alternează planul real cu cel imaginar, ironia acidă cu efuziunea lirică, într-o deosebită diversitate de asociații și tonalități sufletești, configurând caractere singulare, pronunțat individuale.”

Deci, lămurită în această privință, m-am aruncat cu ochii închiși în apele amintirilor dintre care cea de azi e legată de cuvântul „nea”. Unchiul meu din partea mamei, un om excepțional, cu mult umor și cu o cultură vastă (din păcate plecat dintre noi prea repede, de mulți, mulți ani), pe când preda la clasele mici, le-a explicat micuților elevi, pe înțelesul lor, că există denumiri diferite pentru „zăpadă”, cum ar fi „omăt” sau „nea” și le-a mai spus că unele cuvinte seamănă între ele, dar denumesc obiecte sau ființe diferite. Cum ar fi „nea” care, în vorbirea familiară, e prescurtare de la „nenea”. Mă rog, le-a mai dat și alte exemple, până când micuții păreau să fi înțeles. La inspecția care a urmat, vorbind despre sinonime, antonime și omonime, le-a cerut exemple. Pentru zăpadă, au zis, ninsoare, omăt, nea. La ultimul, le-a cerut să dea un exemplu și cu un alt înțeles al cuvântului, iar unul dintre elevi a spus: „Nea Vasile are o casă frumoasă!” Din spatele clasei s-a auzit un glăscior care a zis: „Dom' învățător, mai știu și eu unul!” „Hai, spune”, i-a spus unchiul meu, intuind deja că va fi ceva amuzant. Iar puștiul a spus, mândru: „Nea, boală!” Inspectorul s-a amuzat copios, dar bineînțeles, după terminarea orei, când discutau, relaxat, în cancelarie... Amintirea asta, ce mi-a adus în minte figura unchiului meu, mi-a făcut ziua și mai frumoasă (pe lângă ninsoare), adăugând un pic de amuzament și o boare de nostalgie peste gândurile mele.

Știri care mă pun pe gânduri

    Am mai spus de multe ori că, în ultimii ani, nu prea mai vreau să văd știri la TV (mai ales din sfera politică) și nici nu mai citesc ziare. Mă uit, când și când, pe Internet ca să văd ultimele știri, dar cam atât. Azi am cumpărat câteva ziare, dar motivul a fost destul de prozaic: ca să am cu ce aprinde focul. Dar le-am și citit, deși știam ce voi găsi: știri despre accidente, multe accidente, rețea de proxeneți demascată, arestări, dialoguri acide între politicienii „de la putere” și cei „din opoziție”, multe reclame, anunțuri etc. Unele știri m-au pus însă pe gânduri, iar altele m-au făcut să râd mai ceva ca atunci când aud un banc bun. Una dintre știrile ce mi-au dat de gândit este despre pensii: unele persoane din ministerul de resort au declarat ziariștilor că pensiile celor ce-au muncit între 1975 și 2001 se vor mări cu 10% pentru a se compensa astfel al 13-lea salariu, neluat în calcul. Alte persoane au declarat că, datorită faptului că bugetul pe 2019 n-a fost încă aprobat, „nu se știe care va fi situația pensiilor și salariilor”. Păi, eu ce să înțeleg de-aici? Printre scrierile care m-au făcut să zâmbesc, să surâd și chiar să mă prăpădesc de râs, au fost câteva anecdote (pe care le-am notat și le voi scrie pe Facebook), prezicerile de la diverse horoscoape, care întotdeauna mă amuză, precum și declarația doamnei parlamentar european Gabriela Zoană cum că este foarte impresionată de Viorica Dăncilă. Nu prea știam cine-i doamna Zoană, am aflat că e olteancă, e tânără și frumoasă, e avocat, e membră PSD, a avut o evoluție fulminantă în carieră și este în locul doamnei Dăncilă la Parlamentul European. Ei, acum e cazul iar să cad pe gânduri...

Gânduri despre Luceferi

Motto: „Ninge-mă, Mihai Eminescu,
             lasă-mi pe gură fărâme de tine”
         („Sus și mai sus de sus” de Nichita Stănescu)

   Știu că s-a spus aproape totul despre Eminescu, știu că uneori vorbele nu ne ajută să exprimăm exact ceea ce simțim, știu că puterile-mi sunt slabe când e vorba să scriu ceva despre care alții au scris așa de măiestru, așa că nu voi mai încerca, doar voi cita, mai jos, una dintre zicerile lui Nichita Stănescu despre Mihai Eminescu, precum și una dintre poeziile ce i le-a dedicat, intitulată „Către Eminescu”.

   „De fapt, spunea Nichita într-un interviu, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele?Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a „Luceafărului’’ și la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui „Nu credeam să învăț a muri vreodată’’.

„Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.”

EUFEMISME ȘI GÂNDURI

Astăzi e una dintre zilele acelea în care-i dau mare dreptate lui Anton Pann în ceea ce privește zicerea „Gura lumii numai pământul o astupă”. Deci trec grațios (eufemism) peste gândurile-imprecații (alt eufemism), îmi fac curaj (tot eufemism) și încerc să fac vorbire despre cu totul altceva. M-am uitat zilele trecute peste câteva dintre postările mele de pe blog. Am văzut că la postarea-cu-numărul-500 (uau!), scriind despre simțul umorului, ziceam așa: 

„Nu știu sigur dacă eu chiar am simțul umorului, deși mă laud pe toate drumurile cu asta. Știu doar că faptul că-i fac pe cei din jur să surâdă (sau chiar să râdă cu gura până la urechi) CU MINE, reacționând la ce spun sau la ce scriu, îmi umple sufletul de bucurie. Pentru că DE MINE sunt sigură că se distrează unii și alții pe ascuns, dar nu-mi pasă. Consider din capul locului că: ori nu au umor, ori nu mă înțeleg, ori pur și simplu sunt răutăcioși”.

Ei, citatul ăsta se potrivește și cu starea de azi. Așa că, pentru a uita de nervi și de indignări naive, voi căuta prin carnețelul meu cu citate (da, mai știu să scriu și „de mână”), câteva ziceri faine pe care mi le voi administra ca pe un medicament „naturist”. Domniile voastre, cei cinci-șase cititori fideli ai blogului meu, veți înțelege printre rânduri:

„Individul mereu a dus o luptă pentru a nu fi copleșit de trib.” (Friedrich Nietzsche)

„Într-un timp al înșelăciunii universale, a spune adevărul e un act revoluționar.” (George Orwell)

„Dintre toate animalele, omul este singurul care manifestă cruzime. E singurul care face rău altora numai pentru că-i face plăcere.” (Mark Twain)

„Oamenii nu sunt prizonieri ai destinului, ci ai propriei lor minți.” (F.D. Roosevelt)

Și...

Gânduri defective de singular

   MOTTO: „Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.”  (Emil Cioran)

   Mi-am început ziua de azi cu oarece nervi, pentru că, în câteva „cartiere” ale Domneștiului, pe la ora șase a fost (din nou!) o pană de curent electric și a durat cam mult până să fie remediată. Deci, lumânarea și, ca să fiu în ton cu modernismul, lanterna de la telefon, mi-au fost de folos până am făcut focul și mi-am preparat micul dejun. Apoi s-a luminat de ziuă și am trecut la un pic de șmotru, gândindu-mă ce imprecații voi scrie când „va veni lumina”. Trecând atâta timp, normal că mi-au trecut nervii, deci am avut o mulțime de gânduri, destul de pașnice, printre care și acela că, citind aseară prognoza meteo, am aflat că poate vor mai veni niște ninsori (de unde și imaginea pusă de mine). Ceea ce am scris ca motto este ce-am hotărât că va fi „citatul zilei”, iar în continuare o să redau „poezia zilei”, adică  un fragment din „Hibernăm” de Marin Sorescu:

„Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina

Unei frumoase întâmplări, care se-ndepărtează.

Între vinovăție și-așteptare.

Cam acesta e cadrul. 

Nu se poate schimba nimic.

Așteptăm cu mâna streașină la inimă.

Și ce rar se vede ceva în zare.

Dar trebuie să ne păstrăm calmul.”

  Așa, iar în încheiere, referitor la „titlul zilei” (ha, ha, glumesc!), am observat că în limba română sunt o mulțime de substantive defective de plural, dar mult mai puține din cele defective de singular (Exemple - substantive proprii: București, Carpați, Iași; substantive comune: icre, câlți, șale, tăieței, zori, moaște, blugi, ochelari, pantaloni, spaghete, aplauze). 

Gânduri încărcate pozitiv (concluzii)

    MOTTO: „Mi-am dorit de multe ori să fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.” (Petre Țuțea)

   Acest motto (pe care l-am mai pus de vreo câteva ori la scrierile mele) este cât se poate de potrivit la ceea ce am făcut eu în cele trei postări anterioare. Ei bine, trebuie să mărturisesc, mi-am dat seama de faptul că cel (sau cea) care a scris articolul începe să se repete și să bată câmpii grațios, dar m-am încăpățânat să scriu toate cele 21 de „sfaturi” și „îndemnuri”. Acum, uite că mă aflu iar în treabă și-mi spun părerea despre cele scrise în articol. Păi, sunt de acord cu câteva dintre „puncte” (Pot să fac orice /// Merit mai mult /// Nu este niciodată prea târziu /// Învață din greșeli /// Multe idei par imposibile sau nebunești la început). Apoi, strâmb din nas grațios la altele (nu le mai spun, căci nu-s așa importante). Dar sunt categoric împotriva unor afirmații ca: 

Toți începem de undeva. (Aiurea, nu toți avem „startul” în viață de la aceeași linie, evoluția fiecăruia depinde de mediu, de educație, de sprijinul celorlalți, de gene și, de ce nu, de noroc).

Nu am nevoie de aprobarea nimănui. (Mda, dar trăim între semenii noștri și depindem unii de alții. Când suntem mici ne trebuie „aprobarea” părinților, apoi a șefilor etc. În ceea ce privește viața personală, ca adult, da, nu avem nevoie de aprobarea cuiva când acționăm).

Îmi controlez singur destinul. (Asta-i cireașa de pe tort. Am mai spus în repetate rânduri, eu cred că firul vieții noastre e depănat de Dumnezeu și numai orgoliul unora poate să spună că ne făurim destinul singuri. Sunt de acord că trebuie să acționezi și că ai liberul arbitru asupra cumpenelor din viață, dar...)