Mistificări printre gândurile mele...

MOTTO:  „Filosofia începe de la o anumită mistificare a înțelegerii, după cum frumusețea începe de la o anumită mistificare a realității.” (Max Blecher)

   Am pornit scrierea de azi de la gândul că trebuie neapărat să fac rost de o carte nouă, de o carte bună, care să mă ajute să evadez un pic din realitate, deci să mă mistific. Mărturisesc că toată viața am făcut asta, am evadat și m-am mistificat. Nu prea mi-a ajutat la nimic, decât poate la „garnisirea” minții și la îmbogățirea sufletului. „Chestii” neimportante în zilele noastre. Motto-ul este din zicerile lui Max Blecher, bineînțeles dintre cele care nu au fost prea pesimiste și care se potrivesc cu STAREA DE AZI. Și nu numai de azi, aș zice. Nu-mi era prea cunoscut acest autor, așa că am apelat la MADAME WIKIPEDIA care zice așa:

„Max L. Blecher a fost un romancier român de origine evreiască. Și-a semnat toate cărțile M. Blecher. În schimb, corespondența privată o semna Max L. sau Marcel. Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. (...) Romanul de debut al lui M. Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată, este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, „țintuit la pat” de o boală cumplită. Inimi cicatrizate este un roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un „jurnal de sanatoriu”, în care el închide trăirile sale. Tânărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka.”

Și iată încă două citate din acest autor: 

„Nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu și continui să „cad” în viață printre întâmplări și decoruri, printre clipe și oameni, printre culori și muzici, tot mai vertiginos, secundă cu secundă, tot mai profund, fără sens, ca într-un puț cu pereții zugrăviți cu fapte și oameni, în care căderea mea nu este decât o simplă trecere și o simplă traiectorie în vid, constituind totuși ceea ce e bizar și fără justificare s-ar putea numi „a-mi trăi viața proprie...” („Vizuina luminată”)

„Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva, cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici lașitate, ei deschid ușile simplu, așa...” („Întâmplări în irealitatea imediată”)

Trebuie neapărat să citesc ceva. Dar ceva vesel, plin de speranță și de optimism...