Gânduri livreşti (VIII)

Motto:
"Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea" (Albert Einstein)

       Ei bine, imaginaţia mea, aşa slăbuţă cum e ea,  se opreşte aici. Cel puţin în ceea ce priveşte proiectul meu de roman. Dacă mai scriu ceva, o să revin. Dacă nu, nu.

         Ziarul „Dreptatea” avea birourile într-una dintre clădirile futuriste apărute în Bucureşti după 1990, imobil ce părea un OZN aterizat forţat undeva pe lângă Autogara Filaret. Arhitectura îndrăzneaţă, din oţel şi sticlă, contrasta cu grămezile de moloz de la un şantier din apropiere. Contraste pe care le întâlneai peste tot în capitala României. Doru Mănăilă se prezentă plin de aplomb în redacţie, ajunse în anticamera cabinetului redactorului şef şi-i zise secretarei Buldogului Incoruptibil, o jună blondă, minionă şi foarte sofisticată:

         - Duduie scumpă, vă rog să-l anunţaţi pe şeful dumneavoastră că Doru Mănăilă vrea să-l vadă.

         - Domnule dragă, lăsaţi-i o carte de vizită, nu e acum în birou, e pe teren.

         - În regulă, îi las un mesaj, o să trec iar mâine pe aici. Dar, ia spune-mi, frumoaso, nu vrei să iei diseară cina cu mine?

         - Nu, domnule, nu vreau. Întâi şi-ntâi, pentru că sunt măritată, în al doilea rând, nu-mi dau întâlniri cu „competiţia”. Şi apoi, nu prea sunteţi genul meu...

         - Ha, ha, frumoasă, deşteaptă şi cu umor! Îmi placi din ce în ce mai mult! Ce competiţie, scumpo, că eu nu am niciun rol în biznisul unchiului meu...

         - Păi, atunci, de ce vreţi să vorbiţi cu domnul Cernea, pentru că spuneţi că nu aveţi absolut nimic în comun? Oare e în legătură cu Daria?

         - Bine, hai, s-o lăsăm baltă. Pe mâine, draga mea!

      Ieşi zâmbitor din birou, părând nepăsător şi blazat, dar înjurând în gând: „A dracului maimuţă, îndrăzneşte să râdă de mine şi să mă înfrunte. Dar adevărul e că m-a ghicit din prima. Ce dracu’ să mai încerc cu matahala aia de şef al ei, ce să-i mai spun, dacă ea deja ştie ce vreau!? Trebuie să recunosc, tipa e spirt, să le ia naiba de stereotipuri, nu toate blondele sunt proaste, nu?”

        Se îndreptă grăbit spre maşina luxoasă pe care i-o dăruise unchiuleţu’ şi o porni vijelios spre centrul oraşului. Trebuia să se întâlnească la „Capşa”, peste vreo jumătate de oră, să ia masa cu doi prieteni, şi apoi va vedea, o să-şi facă un plan cum să rezolve cu ziarista aia, o să încerce să-l abordeze pe Gil Folescu, trebuie să rezolve, pentru că altfel nu mai avea zile bune cu Bătrânul. Ţinea într-un fel la el, dar mai mult îi era teamă. Fusese crescut de Petre Mănăilă care era fratele mamei sale, după ce părinţii lui muriseră într-un accident de maşină. El avea atunci cinci ani şi sora lui, Eliza, era bebeluş, avea vreun an şi jumătate. Erau amândoi la bunicii din partea mamei, la Jina, prin părţile Sibiului, se apropiau Sărbătorile Crăciunului, iar părinţii lor se îndreptau spre ei, să fie împreună, ca în fiecare an. Un şofer beat a intrat în ei şi, printre fiarele răsucite ale maşinii, au fost găsiţi morţi amândoi.

Gânduri livreşti (VII)

       Hamac, soare blând, palmieri, mare de smarald, o băutură răcoritoare, o carte bună (ei, și aș mai putea enumera vreo câteva, dar mă privesc doar pe mine), cam asta visam eu ieri, când afară erau vreo paisprezece grade, ploua violent, bătea vântul şi, fatalmente, se oprise şi curentul electric. Aveam de gând să scriu ieri toate acestea, dar mi-a cam pierit cheful, din cauzele enumerate mai sus. Şi apoi, nici nu cred că ar trebui să fie aşa dese episoadele din romanul meu, pentru că în curând nu o să mai am ce posta. Deci, partea a şaptea:    

 -  Nu, serios, nu-mi amintesc nici măcar cum mă cheamă pe mine, cât despre alţii, ce să mai zic! Am un fel de lapsus imens, mintea mi-e complet în ceaţă, doar nişte vagi amintiri. Singurul lucru care mi-a venit în minte acum, chiar în dimineața asta, e câte ceva din romanul „Pe aripile vântului”. Şi cred că ştiu ceva engleză.

 -  Ha, ha, asta chiar e bună! Nici măcar nu erai prea mare fană a cărţii ăsteia. Adică, ţi-a plăcut, dar aveai altele care-ţi plăceau mai mult. În fine, trebuie să fie ceva care te-a făcut să-ţi aminteşti asta. E bine, pot urma alte amintiri. Şi în tinerețe, îmi amintesc că eram toţi de-acord că semeni cu Scarlett.

 - Nu, nu semăn. Şi, cum adică în tinereţe? Ce, acum suntem bătrâni? De când ne ştim? În ce an suntem? O, Doamne, cred că iar îmi vine să plâng...

 - Hai, nu mai fii necăjită! Lasă că-ţi spun eu tot. În fine, aproape tot! Eu, adică prietenul tău de-o viaţă, "muşchetarul" Gil Folescu! En garde!

 - Gil, aha, Gil, bine! Da, chiar te rog, Gil, spune-mi tot! Adu-mi mai întâi o oglindă şi apoi o să încep chestionarul...

 - Ei bine, poţi să treci direct la întrebări, căci Marele-om-în-alb, adică doctorul tău, pe care, apropo, îl cheamă Şerban Enescu, frate cu Radu, ring a bell? Nu? Nu-i nimic, lăsăm pe mai târziu. Deci, Şerban a zis, foarte hotărât, „fără oglindă încă vreo zece zile”. Eşti umflată la faţă şi, pe alocuri, vânătă-verzuie, plină de bandaje, dar fii liniştită, eşti tot frumoasă...

 - Minţi, dar passons! Îmi place când mă minte cineva frumos! În regulă, haide, Gil, prima şi cea mai importantă întrebare: cine sunt eu?

 - Păi, draga mea, contrar celor spuse de Şerban, că ar trebui să te lăsăm să-ţi aminteşti totul singură, eu cred că ai nevoie să fii un pic ajutată.

 - Da, da, sunt de-acord cu tine! Ei? Hm?

 - Păi, eşti Daria Nicoară...

                                                                  *

                                                        *                 *

Gânduri livreşti (VI)

  Iată-ne aşadar, domniile voastre, şi în iulie! Şi iată şi "episodul" cu numărul şase:

      După ce a ieşit asistenta, am închis ochii şi am încercat să-mi readuc fulgurările acelea de amintiri în minte. Deci era Crăciun, nu mai ştiu în ce an, dar cred că eram prin liceu şi eram la bunici, la ţară. Da, îmi amintesc de căsuţa frumoasă, văruită în alb, de mobila din lemn de cireş geluit, de sobele mari şi albe, de plocatele pufoase din lână lungă, albă, de mirosul îmbătător al gutuilor, levănţicii şi busuiocului pe care bunica le punea prin camere. Dar nu-mi pot aminti încă de bunica şi de bunicul. Ei, să o iau încet. Deci, citeam „Pe aripile vântului”, era în seara de Ajun a Crăciunului şi eram fericită. Da, eram fericită. Ăsta era sentimentul. Mă simţeam ocrotită şi iubită şi fără griji. Mmm, ce bine e când simţi aşa ceva. E "de bine" că mi-am amintit, pentru prima oară, un moment frumos din viaţa mea. Dar de ce numai atât? Şi ce a declanşat amintirea? Oare când o să pot să-mi aduc aminte totul? Sau, mă rog, ce e important, pentru că, la urma urmei, cred că toţi am vrea să dăm uitării vreo câteva lucruri din trecut. Mintea mea se chinuia să găsească drumul spre lumină. Până să reușesc să-mi dau un răspuns, uşa rezervei s-a deschis şi a apărut capul unui bărbat. A văzut că nu dorm, chipul i s-a luminat şi s-a repezit spre mine, mi-a luat mâna în ale lui şi mi-a zis:

         - Măi, fată dragă, nici nu ştii ce mă bucur că te-ai trezit de-a binelea! Am fost aşa de îngrijorat zilele astea, de-mi venea să mor. Am venit mereu, şi eu, şi Tudor, dar erai tot adormită sau ameţită de la tranchilizante. Săptămâna asta a fost, pentru noi toţi, una de coşmar. Cum te simţi? Hm, i-a spune-mi, eşti bine?

         Înainte să-i răspund, l-am privit cu atenţie. Faţa lui parcă îmi spunea ceva, dar nu, nu ştiam cine e. O fi iubitul meu? Mă privea cu o dragoste neprefăcută. Şi era un bărbat extraordinar de bine. Chiar mai arătos ca doctorul cel tânăr şi decât un alt bărbat pe care mi-l amintesc vag că stătea lângă patul meu şi mă ţinea de mână, când eram aproape tot timpul adormită. Doamne sfinte, cum puteau arăta toţi aşa de bine? Ce-i cu bărbaţii ăştia, nu le e jenă să fie aşa frumoşi? E o indecenţă să arate ei, nişte masculi, mai bine decât o mulţime de femei. I-am zâmbit, l-am privit cât am putut eu de galeş, am fluturat din gene şi i-am zis cu voce suavă:

      - Şi eu mă bucur pentru că te bucuri că mă vezi. Dar, scuză-mă, nu te supăra, cine eşti!?

         - Hai, măi, ţuţu mic, dă-o-ncolo, chiar nu mă recunoşti, sau faci pe eroina de film cu mine? Însă un lucru e sigur: ai încă umorul la purtător. Glumeşti, nu?

Gânduri livreşti (V)

    Aşa! Sunt gata să postez continuarea. Fără niciun fel de comentarii, iată următorul fragment:

      „Mă voi gândi la asta mâine!” Ăsta a fost primul gând ce mi-a venit în minte când m-am trezit, nu ştiu peste câte ore, din somnul ăla ca de moarte pe care mi-l produceau medicamentele. De ce îmi păreau cunoscute vorbele astea? E clar, tot nu-mi aminteam nimic despre mine, dar propoziţia asta mi-a fluturat prin cap şi m-a făcut să văd imagini disparate, cum ar fi: eu, citind o carte la gura sobei, miros de cetină şi de cozonac în casă, ah, Crăciunul, în carte era o eroină pe care o văzusem şi în filmul făcut după carte şi mi se zicea adesea că semăn cu ea.                             

    Ştiu, mi-a venit deodată în minte, ştiu cine era personajul, Scarlett O’Hara, din romanul ajuns celebru, şi unicul de altfel, al scriitoarei aceleia din America, Mitchell, şi care se numea „Gone with the wind”, în traducere românească, „Pe aripile vântului”. Şi, în afară de replica asta, îmi aminteam, cam vag, e drept, şi acţiunea romanului, dar mai ales replicile din final ale lui Scarlett şi Rhett: „Rhett, if you go, where shall I go, what shall I do? „Frankly, my dear, I don’t give a damn”.  

      Doamne, mi-am amintit ceva, totuşi, poate e vreo speranţă să-mi revină în minte mai multe din trecutul meu. Eram aşa de fericită că îmi aminteam totuşi ceva, încât am început să plâng cu hohote, sughiţând şi bolborosind. Nu conta că nu ştiam încă cum mă cheamă, ce caut în spital, îmi amintisem ceva! Una din asistente a intrat şi, grăbindu-se spre patul meu, m-a întrebat:

          - Ce-aţi păţit? Aveţi dureri? Vă supără ceva?

         - Nu, nu, nu am nimic, sunt bine. Dar tocmai mi-am reamintit ceva, e un fleac, dar sunt mai mult decât fericită, credeam că am uitat chiar tot...

         - Asta e foarte bine, în câteva zile cred că vă veţi aminti totul, perioada critică s-a dus. Aţi fost lovită serios la cap, în timpul accidentului. Dar se pare că efectele traumei vor trece mai repede decât ne-am aşteptat. O să-l chem imediat pe domnu’ doctor.

         - Nu, nu, nu e nevoie, oricum o să-l văd mai târziu, acum vreau doar să fiu singură, am o groază de lucruri la care vreau să mă gândesc în linişte. Şi, vă rog, fără somnifere în perfuzii, da?

        - O.k., îmi răspunse ea zâmbind, nu mai e nevoie acum de somnifere. Staţi liniştită şi încercaţi să nu vă agitaţi, da? Şi, apropo, numele meu e Larisa şi sper că, în curând, o să mi-l spuneţi pe-al dumneavoastră...

         

Gânduri livreşti (IV)

  Mă grăbesc să ies "în natură" (adică la ceva grădinărit întâi, şi la cumpărături, pe urmă) pentru că, una din două: mai târziu ori se face aşa de cald de nu mai poţi să repiri, ori începe o ploaie torenţială, însoţită de vânt şi răcoare. O să mai scriu după-amiază, poate. Iată al patrulea fragment din aşa-zisul meu roman: 

-  Da, aveţi perfectă dreptate dom’ Mănăilă!

-  Spune drept, ştii prin ce speluncă se ascunde Doru? 

- Nu, şefu’, vă asigur că nu e prin baruri, a zis că trece pe la biroul directorului de la ziarul unde publica articole scriitoarea asta. Deşi Cernea, directorul de la „Dreptatea”, e poreclit Buldogul Incoruptibil, Doru încearcă totuşi să-l „ungă” niţel şi să-l convingă nu mai publice nimic despre dumneavoastră. Cel puţin până la alegeri...

-  Bine, bine, te cred, Pascule. Vreau neapărat să ajung în Senat, deci trebuie să vedem ce facem. Hai să stăm liniştiţi un timp şi să urmărim cum evoluează lucrurile. Ce-o fi apucat-o, măi,  pe asta să înceapă să scrie articole de investigaţii, să dezgroape morţii!? Avea ceva succes ca scriitoare, băiatul cel mare al lui Enescu, ăla din diplomaţie, Radu, era nebun după ea, avea toată lumea la picioare şi ea lasă totul baltă şi începe să-şi bage nasul unde nu trebuie. Mmm?

   Deşi îşi dădea seama că era pur şi simplu o întrebare retorică şi că bătrânului nici nu-i păsa de răspunsul lui, el doar gândea cu voce tare, Paul Negrea tuşi, apoi îi răspunse cu glasul stins:

- Cred că totul a pornit, de fapt, de la un poliţist de la Antitero, Tudor Folescu, şi de la văru-său, fotograful ăla de succes, Gil Folescu, ăla care a devenit în State celebru şi acum s-a întors în ţară plin de bani, şi-a luat o vilă în Paradisul Verde şi acum colaborează pe la reviste, şi-a deschis expoziţie la „Dallas”...

-  Păi ce legătură au ăştia cu ea?

- Au fost şi sunt prieteni buni. Încă din şcoala generală, am aflat că erau nedespărţiţi, toată lumea le zicea „cei trei muşchetari”...

- Bine, află mai multe amănunte despre muşchetarii ăştia şi spune-mi-le, ca să vedem ce putem face! Trebuie să ne gândim la o strategie. Dacă nu avem cu ce o şantaja şi nici sperietura asta a voastră nu a ieşit cum trebuie, găsim noi altceva. Acum, du-te acasă, nu mai am nimic cu tine.

 - În regulă, vă salut, bună seara!

  Rămas singur, Petre Mănăilă îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi începu să se gândească la o cale de a-şi salva averea şi a scăpa de trimitere în judecată. Trebuia să găsească repede o soluţie...

                                                        *

                                               *                 *

         

Gânduri livreşti (III)

      E duminică. Astăzi am văzut un pic soarele, acum e iar nor şi se pregătește de ploaie. Sau nu. Vremea e foarte capricioasă în ultima vreme, nu prea mai ghicești cum va fi. Mărturisesc că nu prea am chef de nimic, dar o să redau mai jos un alt mic "episod" din romanul meu. Mă rog, din începutul meu de roman. Asta, la cererea a patru-cinci dintre domniile voastre, asta ar fi cam jumătate dintre cei care binevoiesc să citească ce scriu eu...

                                                        *

                                               *                 *

        În camera spaţioasă şi foarte elegant mobilată erau doi bărbaţi. Cel mai în vârstă, înalt, masiv, cu părul grizonat şi cu o faţă cam buhăită, dar căreia ochii duri şi negri, străjuiţi de nişte sprâncene stufoase, îi dădeau un aer de forţă, era în spatele unui birou masiv, iar cel tânăr, un tip subţirel, blond, înalt şi el, cu un aer de viezure speriat, stătea într-un fotoliu aflat în dreapta biroului. Se vedea clar că tânărul se simţea vinovat de ceva, pentru că nu îndrăznea să-l privească pe celălalt în ochi, îşi făcea de lucru cu hârtiile de pe măsuţă şi tăcea.

          - Nici nu mi-am închipuit că sunteţi aşa de nesăbuiţi, încât să începeţi o acţiune fără sorţi de izbândă. Ce mama dracului, dom’le, mi-ai promis că o să meargă totul strună şi o să scăpăm, în sfârşit, de nebuna aia şi de investigaţiile ei!

          - Şefu', era totul în regulă, aşa-zisul accident a avut loc, totul era în regulă, era ca şi moartă, dar cine şi-a închipuit că scârba aia de poliţist o urmărea de departe?! A venit spre maşina ei imediat, pe urmă a cerut ajutoare, au sosit şi ambulanţa şi maşinile Poliţiei, ce mai puteam face?

         - Da, şi la spital? Acolo ce s-a mai întâmplat? De ce n-a „convins-o” ăla?    

         - Păi, şefu’, tipa asta cred că are noroc cu carul, nu ştiu ce să mai zic. Titi intrase în rezervă şi tocmai voia să-i spună ce vrem de la ea, s-o sperie de moarte, dar a apărut doctorul ăla tânăr, Şerban Enescu, fiul fostului ministru de Externe, îl ştiţi. Era de gardă, şi băiatul nostru abia a putut s-o şteargă, a pretins că e omul de serviciu şi că a venit să arunce ce era prin coşurile de gunoi.

         - Ei, şi acum, pentru c-aţi fost toţi nişte netrebnici, va trebui să stăm liniştiţi o vreme, din cauza boacănelor voastre. Nu sunteţi buni de nimic. Nepotu-meu unde e? De ce n-a venit să-şi ia şi el săpuneala?

            - Păi, a zis că are ceva de rezolvat...

       - Mda, mă rog, lasă că ştiu eu ce are el de rezolvat, fâţe din alea vopsite ce-şi zic „modele”, „artiste” sau „vedete”, baruri, poker, raliuri, plimbări cu iahtul, îmi cheltuie mie banii adunați cu atâta trudă...

         „Ce să spun, comunist bătrân şi scârbos, că ai şi trudit tu pentru banii ăştia! I-ai furat, nenorocitule... După aşa-zisa revoluţie, ai furat totul din ţara asta, alături de celelalte hiene securiste ce au avut, şi au şi acum, vreun rol în politică sau în economie! Ai furat de nu mai ştii de tine, şi-mi mai vorbeşti mie de „trudă”, ticălos fără inimă. Şi cu trustul ăsta al tău de presă încerci acum să-i domini pe toţi şi să tragi în continuare sforile”, îi trecu prin cap tânărului, dar zâmbi cu falsă timiditate şi-l aprobă din cap pe bătrân.

         Trebuia să continue să mai lucreze câteva luni pentru Petre Mănăilă, asta era, mai avea nevoie de ceva bani şi, pe urmă, o să dispară şi o să-şi deschidă o pensiune în Deltă, era visul lui şi al Deliei, o dă dracului de meserie, că acum ajunsese să fie mai mult un fel de gangster decât jurist.

Gânduri livreşti (II)

     

    Plouă, e frig, parcă ar veni toamna. O să continui, în lipsă de altceva mai acătării, să postez câteva rânduri din începutul meu de roman (care, cred eu, va rămâne doar un început). Astăzi, episodul al doilea:

     - Te rog, calmează-te, nu te mai agita. Nu-ţi face bine. Nu ai nimic, îţi jur, nimic grav! Mă ştii doar, eu spun omului verde în faţă ce are, nu? O să te refaci repede-repede! Aşa că, Piticot, ai răbdare şi eu o să-ţi explic imediat totul, îmi spuse în şoaptă doctorul cel tânăr. Şi care, nu pot să nu remarc, era tare frumuşel, arăta ca un artist de cinema dar, evident, nu-mi aminteam care...

         Pe urmă doctorul se întoarse spre asistenta care îmi scosese masca de oxigen şi-i spuse ceva încet. Aceasta a desfăcut imediat o fiolă, a tras conţinutul în seringă şi a înfipt apoi acul în punga cu perfuzie. A, nu, iar îmi dădeau ceva ca să dorm, am simţit cum mă cuprinde o moleşeală bine cunoscută, dar şi o senzaţie de bine, de linişte. Am încercat să spun:

         - Nu, opriţi-vă, nu mai vreau să dorm, vreau să ştiu cine sunt, vreau să ştiu de ce sunt la spital, vreau să ştiu ce...

         De data asta nici măcar nu s-a auzit vreun sunet din ceea ce voiam eu să spun, a fost doar un fel de mormăit înfundat. Până să adorm de tot, am mai auzit, ca prin vis, pe doctorul cel tânăr şi frumos spunând către cele două:

         - Vă rog să aveţi mare grijă, supravegheaţi-o tot timpul, o să mai trec şi eu peste vreo două-trei ore, nu vreau să se mai întâmple istoria de noaptea trecută. Şi trebuie să-i zicem şi poliţistului de la uşă, ăstuia nou, să fie mai atent ca celălalt!

          - Da, domnule doctor!

        Somnul mă cuprindea cu repeziciune, aşa că nu am înţeles prea bine înţelesul celor spuse. „Piticot, ai răbdare?”, „istoria de noaptea trecută”, „să-i zicem şi poliţistului de la uşă”, oare de ce-mi zice „Piticot”, ce istorie, şi de ce-mi trebuie un poliţist la uşă, ce însemnau toate astea? Nu mai eram în stare să gândesc logic, aşa că mi-am promis cu îndârjire că „o să mă gândesc la asta mâine” şi am adormit imediat după aceea.