Gânduri despre niște cuvinte așa și pe dincolo

(În loc de) MOTTO: Așa și pe dincolo = așa cum s-a spus, în felul care se cunoaște sau într-un fel pe care vorbitorul (din anumite motive) nu vrea să-l spună; așa și așa. (DEX)

Căutând astăzi cuvintele în dexonline.ro, am dat peste niște „chestii” care mi-au făcut gândurile să rămână cu ochii holbați de uimire. Mai întâi, Cuvântul zilei, un verb căruia i-am priceput „rudenia” cu „exigent” dar pe care, când l-am conjugat, păream că nu mai vorbesc românește. Adică,

EXÍGE, exíg, vb. III. Tranz. (Livr.) A cere imperios, a necesita. – Din lat. exigere, fr. exiger. Sursa: DEX '09 (2009). (Indicativ prezent: eu exig, tu exigi, el/ea exige, noi exigem, voi exigeți, ei/ele exig).

Pe urmă, Cuvântul aleatoriu a fost acesta:

Licoperd, s. [At: ȘINCAI, ap. DR. V, 559 / Pl: nct / E: lat. lycoperdon] (Bot; reg.) Bășica porcului (Lycoperdon candidum). Sursa: MDA2 (2010).

Întâi am crezut că e vorba de „bășina porcului” (scuze!), dar nu, aia este de fapt o altă denumire a păpădiei, ori aici vorbim de o ciupercă, despre care unii zic că e comestibilă, iar alții susțin că e halucinogenă. Mă rog, deja sunt ușor amețită, dar nu mă las, adaug și explicațiile de la poză (unde de fapt ar fi trebuit scris „oriîncotro și ori încotro”. Oricum, cuvântul „oriîncotro”, vorba personajului ăla din filmul „Actorul și sălbaticii”, mă „zăpășești di cap” definitiv, așa că mai caut o glumă-două și mă duc să-mi odihnesc neuronii.

😕
Oriîncotro este un adverb cu sensul: indiferent în ce direcție, încotro vrei.
Exemplu: Eu cred că ar trebui să pleci oriîncotro vrei.
Ori încotro este o construcție formată din conjuncție + adverb.
Exemplu: Alege să mergi pe această cale a ta, ori încotro îți zic eu. 

😊
O tipă, blondă, își cumpără un papagal. Acasă, îl întreabă:
- Ia zi, măi prostule, chiar știi să vorbești?
Papagalul:
- Da, proasto, dar tu știi să zbori?

&&&

Un bărbat cu figura tristă intră într-un bar și cere o bere. Barmanul îl întreabă:
- Ce e cu fața asta lungă?
Bărbatul răspunde:
- M-am certat cu nevasta și a zis că nu mai vorbește cu mine o lună!
- Și, care e problema?
- Ei bine, luna se termina în seara asta...

&&&

Un tip, puțin cam amețit, merge la doctor, acuzând dureri de cap. Doctorul îl consultă, după care îi spune:
- Nu pot să pun astăzi un diagnostic sigur bolii dumneavoastră. Cred că de vină este alcoolul...
- Nicio problemă, doctore, am să revin când sunteți treaz!

Gânduri în zbor. Spre Valparaíso...

  

MOTTO: „Foaie verde de chenaf/ Este timpul de-un perdaf.”


      Da, o să încep și o să închei cu perdaful (aici, în sensul de „muștruluială”), pe care o să mi-l administrez imediat. Dar mai întâi o să explic de ce. Dimineață (adică acum vreo două ore, pe la șase și un sfert) m-am trezit având în minte cuvântul Valparaíso. Singurul lucru pe care mi-l aminteam despre el era că-i o localitate. Mi-am făcut, bombănindu-mă, cafeaua, am luat un mic dejun frugal, și m-am așezat în fața laptop-ului să mă lămuresc. Vreau să spun că m-am lămurit oleacă, dar nu așa cum aș fi vrut. Wikipedia mi-a tăiat-o scurt, zicând că: „Valparaíso este un oraș din Chile cu 270.242 locuitori (2002) din regiunea Valparaíso.” Hm. M-am uitat apoi la toate hărțile și pozele oferite de Mister Google. Mda. Am trecut la cuvintele de azi din dexonline.ro. Am dat de CHENAF (habar n-aveam ce e, îl vedeți în poză și îl pomenesc, cu năduf, și-n „versurile” din motto) și de INCONGRUENȚĂ (despre care știam doar vag câte ceva). De aici și ideea perdafului. „Păi, se poate, măi Lavinia, să fii în halul ăsta de uitucă?!”

CHENÁF ~i m. Plantă anuală cu tulpina înaltă, acoperită cu țepi, frunze palmat-compuse, flori mari, galbene cu pete roșiatice la bază, din care se extrag fibre textile. /Orig. nec. Sursa: NODEX (2002).

INCONGRUÉNȚĂ, incongruențe, s. f. Faptul de a fi incongruent; nepotrivire, neconcordanță, dezacord. [Pr.: -gru-en-] – Din it. incongruenza, lat. incongruentia. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: În 1994, trupa britanică Oasis lansează albumul lor de debut „Definitely Maybe” (în română „Cu siguranță poate”) care devine cel mai rapid vândut album din Marea Britanie.

    Așaaa. Merit pe deplin perdaful pentru că, una din două, sau nu am învățat lucrurile astea la timpul lor, și atunci am fost o elevă și o studentă de toată jena, sau le-am învățat și le-am uitat, deci am o memorie de toată jena (și ar fi bine să nu mă mai hlizesc la „bancul cu margareta”, la cel cu „doctorul neamț”, sau la cel cu „prenumele doctorului neamț”). Oricum, cuvântul de bază este azi JENĂ, chiar mi-e jenă acum, iar rândurile de mai sus or să facă parte dintr-o carte numită „Pagini de autocritică”. Glumesc! Și iar glumesc:

Un tip încearcă să agațe o tipă:
- Știi, azi noapte te-am visat, eram cu tine pe o plajă, beam suc, și…
- Suc?!
- Da!
- Nu eram eu!

$^(%@

- Mamă, de ce e aragazul așa murdar?
- Taică-tău şi-a făcut omletă...
- Fără tigaie?!

$@&( )

Două prietene stau de vorbă:

– Aseară, când am venit cu mașina acasă, am dat peste iubi că se pupa cu alta!

– Şi, ce ai făcut?

– Păi, nu ți-am spus mai înainte?

Gânduri nici prea-prea, nici foarte-foarte

        Am căzut de acord cu gândurile mele, acum vreun sfert de ceas, să ne ocupăm de CUVINTELE DE AZI. Deci, Cuvântul aleatoriu (pe care nu-l știam):

MARCESCÉNT, -Ă, marcescenți, -te, adj. (Bot.; despre frunze) Care se usucă, dar rămâne pe arbori în timpul iernii. – Din fr. marcescent. Sursa: DEX '09 (2009)

Cuvântul zilei: GLÓTĂ, glote, s. f. Orificiu al laringelui cuprins între cele două coarde vocale. – Din fr. glotte. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: E ziua lui Tim Storms (n. 1972), cântăreț și compozitor american. El deține Guinness World Record pentru cea mai joasă notă emisă de om, nota G−7, adică 0,189 Hz (opt octave sub primul sol al unui pian). Tim Storms deține, de asemenea, recordul mondial pentru „cea mai largă gamă vocală”.

    Apoi, fără nicio legătură (sau, poate, una venind din subconștient), m-am gândit la expresia „povești de adormit copiii”. Vrând să mă verific, l-am întrebat și pe Google. Păi, habar n-avea, mi-a dat pur și simplu zeci de „locuri” unde se găseau pur și simplu povești de adormit copiii, la propriu. Ori, sensul figurat al expresiei e „la din contra”, te trezești (și, mai cu seamă, te deștepți) când te prinzi că cineva te minte cu nerușinare, te duce cu zăhărelul sau vrea să te păcălească. Iată, în continuare, povestea POVEȘTII:

POVÉSTE, povești, s. f. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă; basm; p. ext. narațiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneală, nici vorbă (să fie așa). A sta (sau a se apuca) de povești = a sta de vorbă îndelung, a sta la taifas. (Pop. și fam.) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea și povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o pățanie (negativă) etc. ♦ Născocire, scornitură, minciună. ◊ Loc. vb. A spune povești = a minți. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenție). ◊ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude?/ Așa ți-e povestea? = așa stau lucrurile? asta e situația? 4. (Pop.) Proverb, zicătoare, maximă. ◊ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetată, devenită proverbială; vorba ceea.

Căutând toate astea, am dat și de un articol cu lucruri interesante despre creierul uman. Le-am trecut doar pe ultimele:

(...)

11. Creierul este 73% apă. Este suficientă o deshidratare de doar 2% pentru a afecta atenția, memoria și alte abilități cognitive.
12. Lipidele reprezinta 60% din materia solida a creierului. Creierul este cel mai „gras” organ din corpul uman.
13. Colesterolul este o parte integrantă a fiecărui neuron, 25% din colesterolul întregului organism se găsește în creier. Fără o cantitate adecvată de colesterol, celulele creierului mor.
14. Neoxigenarea creierului timp de 5-10 minute produce leziuni permanente.
15. Creierul este incapabil să formeze amintiri când o persoană e în stare avansată de ebrietate.
16. În fiecare zi avem aproximativ 70.000 de gânduri.
17. Există și „al doilea creier” care se găsește în sistemul gastro-intestinal. Este o rețea vastă de conexiuni care monitorizează întreaga activitate de la esofag la anus. Deși comunică permanent cu creierul, este atât de complex încât poate funcționa independent.
18. Creierul nu poate procesa în detaliu toată informația atunci când privim sau clipim. De aceea, lobul occipital recreează ce crede că ar trebui să existe sau anticipează ce urmează. 

(Sursa:https://infostiri.net/lucruri-extraordinare-despre-creierul-uman/)

Gânduri ușor pedante, dar la fel de „ambetate”

      Eu nu cred că sunt ceea ce se cheamă o persoană pedantă. Sunt într-adevăr meticuloasă, curioasă, dornică să învăț mereu ceva nou, am citit mult și poate că am ajuns să fiu olecuță competentă în „domeniul meu de activitate”, dar nu am obiceiul să mă laud cu asta și nici să „fac paradă” de erudiția mea. Mie îmi plac CUVINTELE, mi-au plăcut întotdeauna, le folosesc în exces (mai ales oral), și dacă vreau să le și scriu, o fac mai mult pentru mine. Dacă le mai citesc și alții, atunci e prilej de mare bucurie. Dar gândurile mele de azi văd că sunt ușor pedante. De ce? Pentru că la postarea trecută am spus în titlu că sunt „ambetată absolut”, folosind autoironic sensul cuvântului precum Zița, personajul caragialian, adică fiind „transportată”, „îmbătată de fericire”. Ori, sensul cuvântului francez „embêter” este „a deranja”, „a plictisi”. Pe mine nu mă deranjează deloc CUVINTELE, dacă sunt folosite corect și nu sunt doar o expresie a ifoselor persoanei care vorbește (sau scrie). Spre deosebire de mulțimea de anglicisme (barbarisme) împrumutate azi „cu ghiotura” și care nu ajută cu nimic limba română, influența limbii franceze a avut un rol decisiv la desăvârșirea caracterului modern al limbii române literare. Se știe că 22 % dintre cuvintele românești sunt de proveniență franceză. Mă rog, o să revin, ca să nu devin și eu pedantă. Deci, cuvintele de azi:
* PEDÁNT, -Ă, pedanți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) Cu pretenții de erudiție și de competență deosebită; meticulos; minuțios peste măsură; pedantic, pedantesc. 2. S. m. și f. Persoană care face mereu paradă de erudiția sa și care supără prin minuțiozitate exagerată în lucruri neînsemnate; persoană deosebit de meticuloasă. – Din fr. pédant, germ. Pedant. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: Cel mai căutat termen al lunii.
* AMBETÁ, ambetez, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) plictisi. – Din fr. embêter. Sursa: DEX '09 (2009)
* XENISM, xenisme, s.n. (lingv.) Cuvânt, sintagmă etc. de origine străină, introduse într-o limbă fară a fi adaptate la sistemul fonetic și morfologic al limbii respective. Ex. Public Relations. • pl. -e. /fr. xénisme. Sursa: DEXI (2007)

* BARBARÍSM, barbarisme, s. n. Cuvânt împrumutat dintr-o limbă străină fără a fi necesar (și neasimilat); cuvânt de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus. Sursa: DEX '09 (2009).

 

Glumele de azi: 

 

Discuție între doi amici:

- Măi, cum se traduce în engleză „Soția a luat copiii și a plecat pentru o săptămână în vizită la maică-sa”?
- Yeeeeees!

***

Sătul de lumea rea, un ardelean se călugărește. Încă din prima zi la mănăstire, starețul îl cheamă la el și îi spune:
- Să știi că aici nu-i slobod să vorbești, numa' o dată pe an, câte două cuvinte.
După primul an, îl cheamă să-l întrebe:
- Ceva probleme?
- Mâncarea rece...
- Bine, rezolvăm.
După al doilea an:
- Alte probleme?
- Patu' tare...
- Bine, rezolvăm.
Și după încă un an:
- No, îți place la noi?
- Plec acasă!
- No, foarte bine că pleci! Că de când ai venit te ții numa' de reclamații!

Gânduri „ambetate absolut”...

MOTTO:

„Adevărul este întotdeauna straniu - mai straniu decât închipuirea.” (Byron)

... Și care gânduri au început să vorbească între ele în limba scoțiană sau în scots, lăsându-mă (iar) „bușbe”, pentru că nu le mai înțeleg. Și asta pentru că, de vreo zece zile, sunt sub magia unui serial numit „Outlander” (tradus la noi „Străina”), făcut după cărțile Dianei Gabaldon. Sunt sigură că, în zilele când nu voi fi atât de ocupată cu multe alte treburi (presante, dar banale) și când gândurile mele o să „vorbească” iar în limba română cu mine, o să mă uit mai atent la scrieri despre Scoția, scoțieni, istoria și obiceiurile lor, deci o să învăț ceva nou sau o să-mi reamintesc ceea ce știam deja. Și o să revin cu o așa-zisă „cronică de film”. Acum doar plutesc într-o lume imaginară, plină de aventuri și de iubire. Trecerea de la titlu (inspirat din replica personajului lui Nenea Iancu Caragiale) la text este clar autoironică. Da, râd un pic de mine însămi și de „ambetarea” mea, deși n-aș zice că sunt chiar așa de naivă, mahalagioaică și prostuță precum Zița din „O noapte furtunoasă”. 

Azi, câteva chestiuni de lingvistică:
Limba scoțiană (Gàidhlig na h-Alba) sau galica scoțiană este parte a ramurii goidelice a limbilor celtice. Scoțiana este vorbită pe teritoriul Scoției, unde este limbă oficială și în Noua Scoție, Canada. Are în jur de 60.000 de vorbitori.

Limba scots (scoțiană de jos, scots, lallands, lowland scots) este o limbă germanică vorbită pe teritoriul Scoției și Irlandei de Nord. Are în jur de 1,5 milioane de vorbitori, dar nu are un statut al limbii oficiale. Scots s-a dezvoltat din engleza veche.

Bineînțeles, voi continua cu ceea ce mi-a spus Wikipedia despre aceste „graiuri”, deși văd clar că v-am plictisit, domniile voastre:

Goidelic /ɡɔɪˈdɛlɪk/ sau Limbi gaelice (irlandeză: teangacha Gaelacha; Gaelica scoțiană: cànanan Goidhealach; Manx: çhengaghyn Gaelgagh) formează unul dintre cele două grupuri de Limbi celtice insulare, cealaltă fiind Limbi bretonice. 

Limbile goidelice au format istoric continuum dialectal, întinzându-se din Irlanda, prin Insula Bărbatului, la Scoţia. Există trei limbi goidelice moderne: irlandeza (Gaeilge), gaelica scoțiană (Gàidhlig), și manx (Gaelg).   (Site:ro.wikiqube.net)

 

Și un banc, în temă:

Scoțianul McTavish intră în cameră și-i spune soției sale:

- Dragă, mă duc la bar, ia-ți geaca pe tine!

Soția, nespus de fericită că-i băgată în seamă, întreabă:

- Asta înseamnă că mă iei cu tine, iubitule?

- Nu, opresc căldura...

Gânduri care înfloresc

         

MOTTO:

„Natura te poate liniști până la a te aduce la pace totală. Acesta e darul ei către tine.” (Eckhart Tole)

Azi am trebăluit oleacă prin grădină. Dimineața, căci acum plouă. Îmi plac florile și munca în mijlocul naturii. Nu prea mai am eu multe flori, din cauză de limacși, de sol lutos (sau argilos, mă rog) și, poate, și din pricina nepriceperii mele în ale grădinăritului. Dar am pe terasă o mulțime de ghivece, cu mușcate și alte minunate floricele. Acum vreo lună-două mi-am cumpărat o floare din piață și, de atunci, uit mereu cum îi zice. M-am uitat pe Internet și am găsit multe despre ea (origine, îngrijire, etc.), dar n-am găsit nicio metodă să-mi amintesc numele ei. Floarea se poate vedea în poză și se numește Mandevilla (sau, mai rar, Dipladenia). Pentru ea am scris azi aceste rânduri. Și pentru neuronii mei osteniți și uituci...

BANC (pe care cred că l-am mai postat, dar...)

Două surori de vreo optzeci și ceva de ani, văduve, s-au hotărât într-o zi să meargă împreună în vizită la prietena lor Vasilica. Ajunse acolo, au fost primite cu multă bucurie de ea și au fost tratate cu o cafeluță. După ce au stat puțin de vorbă, Vasilica le spune:

- Vai, dragele mele, am stat atâta de vorbă și nu v-am făcut o cafeluță. Vin acum cu ea.
Și asa, din uitare în uitare, le-a făcut vreo șapte cafeluțe până să plece. Când ajung acasă, una dintre bătrâne îi spune celeilalte:

- Ai văzut ce s-a sclerozat Vasilica? Am stat atâta timp la ea și nu ne-a dat nicio cafeluță!

- Cum, dragă, ai fost la ea și nu m-ai chemat și pe mine?!

Gânduri fofilându-se printre hobby-uri

 

„Hobby-urile mele sunt cititul, ascultatul muzicii şi liniștea.” (Edith Sitwell)

    Am observat, de-a lungul vremii, un lucru care mă pune ușor pe gânduri. Când îmi place CEVA, fie o carte, un film, o îndeletnicire, un animăluț, un loc anume, am perioade în care sunt „fixată” pe coordonatele acelui CEVA, sunt pasionată și caut amănunte despre ceea ce mi-a atras atenția și mi-a sensibilizat sufletul. Nu știu dacă e vorba de hobby, pasiune sau fixație, dar recunosc că nu sunt deloc statornică și, după o vreme, trec la un alt „interes”. Doamna din ale cărei gânduri am citat în motto nu-mi era cunoscută. Deci, am căutat, și atotștiutoarea Wikipedie mi-a spus așa: „Dame Edith Louisa Sitwell (1887-1964) a fost o poetă britanică. Și frații săi mai tineri, Osbert Sitwell, Sacheverell Sitwell, sunt cunoscuți pentru activitatea lor literară. Viața ei a fost marcată de educația rigidă primită din partea părinților.” Pornind de la ce spune domnia sa, mi-am rememorat și eu multele „fixații” pe care le-am avut: cititul, muzica, rebusul, îngrijitul plantelor sunt unele care au rezistat timpului. Dar am mai fost pasionată și de filme (sau seriale), de Japonia, de istoria și civilizația coreeană, de portul popular și de folclorul românesc, de Grecia și, mă rog, de multe altele, pe care nu le mai înșir aici. Însă mereu am trecut la altceva, nou, iar rezultatul este că acum  sunt și mai conștientă de cât de puține lucruri știu din enormul tezaur de cunoștințe care există undeva. Și care mă așteaptă să-l descopăr. Am dat mai jos niște definiții (sau definiri), dar tot nu știu la ce „categorie” mă încadrez: 

HÓBBY, hobby-uri, s. n. Îndeletnicire plăcută, în afara preocupărilor profesionale, exercitată în timpul liber. [Scris și: hoby] – Din engl. fr. hobby.
PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă deosebit de intensă și durabilă pentru cineva sau pentru ceva; dragoste foarte puternică; manifestare, exteriorizare a unui astfel de sentiment. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. ◊ Ceea ce constituie obiectul, cauza unui astfel de sentiment. 2. Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesia exercitată. ♦ Dorință, aspirație. 3. Viciu, patimă distrugătoare. 4. Compoziție muzicală bazată pe narațiunea evanghelică a patimilor Mântuitorului. [Pr.: -si-u-] – Din fr. passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.

FIXAȚIE sf [At: DN3 / Pl: ~ii / E: fr fixation] 1. (Psa) Atașament excesiv și persistent pentru o persoană sau pentru o situație din trecut, care antrenează satisfacții narcisistice regresive. 2. (Îe) A face o ~ pentru ceva sau cineva - A fi obsedat de ceva sau cineva. 3. Idee fixă.

Ultimele mele hobby-uri/pasiuni/fixații sunt jocul de puzzle și poeziile lui Mugur Dumitriu. A, nu, trebuie să mai adaug și serialul „Outlander”, care-mi încântă zilele astea de sfârșit de august. Bun, trec la niște glume:

Discuție pe chat:

- Vrei să ne întâlnim?

- Da.

- Bine, atunci mâine, la ora 16.

- Cum te voi recunoaște?

- Vei vedea un tip venind înspre tine, iar tu te vei gândi „Doamne, numa' nu ăsta". Ei bine, acela voi fi eu.

^^^^

- Stai jos, iubito! Am o veste proastă. Pisica ți-a omorât papagalul ăla gălăgios.

- Costele, dar noi n-avem pisică!

- Știu. A trebuit să împrumut una...

^^^^

Un mușuroi de furnici se bate cu un elefant. Fiecare furnică încearcă să-l muște, să-l gâdile, să-l zgârie, să-l ciupească, mă rog, ce poate... La un moment dat, una dintre ele ajunge pe gâtul elefantului, iar celelalte, disperate, încep să-i strige:

- SUGRUMĂ-L! SUGRUMĂ-L!

Gânduri care pertractează

Nu am deloc vreme de scris. Și asta din trei motive: am îngrozitor de multe treburi (știți și domniile voastre, câteodată se adună o grămadă), sunt așa de obosită încât efectiv nu am nicio idee și, în fine, sunt într-o scurtă (dar aprigă) perioadă în care sunt supărată pe mine, cam fără motiv, dar ce contează, sunt supărată, îmi fac singură morală, mă bombănesc, și asta nu ar avea un impact „de bine” asupra celor scrise de mine. Îmi va trece repede, sper, această STARE. În ciuda tuturor celor de mai sus, mi-era tare dor să trec pe la blog, așa că... Gândurile mele sunt și ele, ca și mine, într-un fel de letargie, dar asta nu le împiedică să poarte lungi discuții unele cu altele. Adică, pertractează, persoana a III-a plural de la verbul pe care cei de la dexonline.ro l-au ales drept CUVÂNTUL ZILEI. De unde și titlul postării, căci n-am mai tărăgănat, cum fac de obicei, în a găsi altul mai potrivit. Deci:

PERTRACTÁ, pertractez, vb. I. Tranz. (Livr.) A dezbate o problemă, o chestiune în litigiu etc., a discuta, a trata (îndelung, amănunțit). – Din lat. pertractare. Sursa: DEX '98 (1998). Cheia alegerii: În 1933, s-a născut Roman Polanski, renumit regizor și scenarist franco-polonez. Fuge de justiția americană, acuzat de viol asupra unei minore de 13 ani. Nu poate circula liber decât în ​​Franța, Polonia și Elveția fără teama de a fi extrădat. Acest scandal a dat naștere la dezbateri publice care se reduc la întrebarea: poate fi separat artistul și omul de opera sa? 

 

O să-mi citesc acum o poezie („Și iar...”) de Mugur Dumitriu, pe care l-am „descoperit” datorită unui nepot de departe (adică, apropiat, dar din depărtare, din Canada) care a postat ceva scris de el, acum un an sau doi, și tare mi-a plăcut. Și, gata, acum o să mă întorc la șmotru...

„Și iar îmi strigi că ție nu ți-e soare

Și norii tăi nu’s nori cum sunt ai mei,

Că nu știu să calc iarba în picioare,

Că nu mai știu ce-ai fi putut să vrei,

 

Și iar te superi că, din întâmplare,

Pierzându-te pe brațe de ciment,

Nu te sărut pe după felinare

Și nu îți mai recit ca un dement,

 

Și iar îmi taci, strângând ușor din buze,

Și parcă-ți vine cheful să mă cerți,

Și iar mă-njuri de mamă și de muze

Și mă iubești apoi, ca să mă ierți.”

Cămara cu gânduri...

  

       

Astea-s ultimele două articolașe (scrise mai demult), pe care le postez pe blog. Dacă mă gândesc bine, cred că nici nu mai am altele. E timpul să-i pun iar la muncă pe bieții mei neuroni, toropiți de căldură și „ambetați absolut” de grijile și treburile cotidiene. Să încerce și ei să fie mai creativi...

UN TARDIV CUVÂNT DE ÎNCHEIERE (Marian Toni Mecu, „Opriți-vă, aici e de râs!”)

MOTTO:

„Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu.” (Leo Buscaglia)

Ca mai toate lucrurile, și scrierea unui CUVÂNT DE ÎNCHEIERE (la o carte) trebuie făcută la timp. Dar, pornind eu de la zicala „mai bine mai târziu decât niciodată”, scriu acum, în 2021, aceste cuvinte despre cartea de „umor original”[1 a domnului profesor Marian Mecu, apărută cu doi ani în urmă. Să mă explic: cam de vreo șase-șapte ani, eu „practic” ceea ce se numește acum tehnoredactare computerizată, dar n-am avut decât de curând ideea de a scrie, la sfârșit, ceva despre cartea „procesată” de mine. Și, când am început să fac acest lucru, nu am avut nicio clipă pretenția că fac o „cronică de carte”, mi-am spus doar impresiile mele, gândurile pe care le-am avut în „voiajul” printre filele manuscrisului pe care l-am „trecut pe curat”.

Să spun de ce nu am făcut mai demult acest lucru? Întâi pentru că n-am îndrăznit („poate că nu sunt în stare să exprim în „cuvinte potrivite” ceea ce am gândit și simțit în timp ce lucram la acest volum”), pentru că nu-mi place să scriu ceva din obligație, nici din complezență și, în fine, pentru că nu voiam să supăr pe nimeni cu ceea ce scriam. Dar mi-am dat seama că e bine să-mi înfrunt temerile (sau, ca să-l citez, cu ironie/autoironie, pe Ion Creangă, „(...) când privesc în jur, prind curaj”) și am înțeles, cu greu, dar pentru totdeauna că, fatalmente, niciodată în această viață nu o să reușesc să „împac” pe toată lumea, deci nici nu mai încerc.

În vara lui 2019, domnul profesor Mecu mi-a adus manuscrisul pentru o carte pe care voia s-o publice. Se numea, cum am spus, „Opriți-vă, aici e de râs!” Pe atunci, nu scriam „cuvinte de încheiere” (încă). La sfârșitul anului 2019 și în 2020, au venit peste mine valuri-valuri de dureri, am pierdut oameni dragi și, cum știm cu toții, ne-a mai „lovit” și marea, universala pandemie provocată Covid, micul virus „bau-bau”, cu măștile aferente, cu declarațiile pe propriile răspundere, cu prestația uneori jalnică a autorităților, cu frică, cu zvonuri tâmpite și teorii ale conspirației. Și asta m-a dat complet peste cap, iar cuvintele (pe care, de obicei, le am cu mine) au refuzat să se mai aștearnă cuminți pe hârtie. O vreme nu am scris decât pe blogul meu și asta a fost, așa, un fel de terapie. 

Deci, mă opresc acum la această carte, pentru că într-adevăr am râs, chiar în timp ce lucram la ea. Am râs și m-am simțit foarte bine. Dar, în spatele râsului, hazului, în carte este mereu o ironie fină, un sfat sau niște admonestări destul de serioase. E un mesaj transmis de autor și care trebuie înțeles. Mă rog, de către cine vrea să-l înțeleagă. De fapt, știam bine care este stilul maestrului Mecu (cum, pe bună dreptate, este numit) și aici, cu mare bucurie, l-am regăsit.

Domnul profesor Mecu, care a făcut atât de mult pentru Cultura Domneștiului (dar de spre asta se știe prea bine, și voi spune mai multe altă dată, într-o altă scriere), ca toți oamenii talentați și, într-adevăr, mari, m-a încurajat de la început în încercările mele timide de a scrie. Asta era cu ani buni în urmă, când mi-au apărut niște articole în revista domneșteană „Pietrele Doamnei”. Iar faptul că mi-a lăudat prima mea carte apărută (de fapt o culegere de postări de pe blogul meu și niște articole) m-a făcut să am curajul (care-mi lipsește, de obicei) de a aduna material pentru o alta.

Cartea maestrului Marian Toni Mecu (cum își semnează domnia sa scrierile), despre care fac vorbire, a fost prefațată de către prof. Constantin Voiculescu și de prof.dr. George Baciu. Iată ce spune primul despre micul volum de proză și poezie umoristică: „Așa cum precizează autorul acestei cărți, cartea e plină de umor – o formă a comicului, care presupune simpatie și înțelegere superioară față de moravuri și mici defecte de care se râde. Umoristul vede defectele unei situații, ale unui caracter, dar arată o înțelegere surâzătoare, e convins că un grăunte de prostie e în firea lucrurilor.”[2

Prof.dr. George Baciu scrie, în stilul său caracteristic, despre această carte: „Marian Toni Mecu este la a doua carte de autor. Prima – „Terapie cu mecultisme” – apărută-n 2001, arată un umorist de profunzime, ce încurcă și descurcă ițele vieții cu o ironie socratică. Lumea e cum suntem noi... Face haz de necaz. Și profesorul Mecu face haz de necazul lumii.”[3

După tipărire, am primit cartea de la domnul profesor Mecu, cu următoarea dedicație (scrisă cu majuscule, cum obișnuiește dânsul), care mi-a încălzit sufletul și mi-a adus lacrimi în ochi: „DĂRUIESC CARTEA MEA DE UMOR DISTINSEI PROFESOARE LAVINIA AVRAM, PERSONALITATE COMPLEXĂ DE CULTURĂ, PILDĂ ELOCVENTĂ DE BUNE MANIERE, CARE IMPUNE RESPECT PRIN FIECARE GEST, CUVÂNT, PRIVIRE, TON, BUNĂVOINȚĂ ȘI DELICATEȚE”. (AUGUST 2019). Modestia mea (nativă, sinceră, dar uneori potrivnică mie) m-a făcut atunci să-mi zic că aceste cuvinte sunt mult prea flatante pentru mine și că nu le merit. Dar mi-au dat curaj, asta e sigur, și mai multă încredere în mine.

Nu are rost să vă „povestesc” despre poeziile, micile schițe umoristice, pamfletele din acest volum, totul trebuie citit și savurat, se poate râde cu gura până la urechi, se poate cădea pe gânduri, se pot trage învățăminte, fiecare receptează textul într-un anume fel. O să închei cu un citat din carte, în care profesorul, dirijorul, regizorul, scriitorul Marian Toni Mecu își spune, cu emoție, impresiile după ce spectacolul său de estradă, ai cărui protagoniști au fost copiii de la școlile din Domnești, a „ținut afișul” pe scena prestigiosului Teatru de revistă „Constantin Tănase”:

„Succesul a fost deplin. Regizorul, artiștii, cântăreții profesioniști ne îmbrățișau. Criticul de literatură George Muntean nu ne scotea din calificativul EXCELENT. Cei peste șaizeci de copii nu vor mai uita acel eveniment, înainte de care nu dormisem trei nopți. De bucurie, n-am mai dormit alte trei. Am plecat apoi cu ei pe litoral, la Năvodari, gratuit, două săptămâni, alături de toți olimpicii României. Eu n-am avut prea multe bucurii în copilărie. Atunci, am fost cel mai fericit copil. Nici acum nu sunt bătrân. Sunt doar născut ceva mai devreme...”

-------------


[1. Marian Toni Mecu, „Opriți-vă, aici e de râs!” (Umor original), Editura GIMAX, Câmpulung Muscel, 2019.


[2. Op.cit. („Aici de de râs” de Constantin Voiculescu, pag.3).


[3. Op.cit. („O carte despre așa cum suntem” de George Baciu, pag. 5).

&&&

CUVÂNT DE ÎNCEPUT SAU DE SFÂRȘIT

MOTTO: „Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort.” (Aristotel)

 

   Nehotărâtă cum sunt de obicei, ca orice „Balanță”, am oscilat între ideea de a scrie pentru această carte câteva vorbe care să fie ca o „predoslovie”, ori câteva drept „postfață”, n-am ajuns la nicio decizie, așa că, în final, m-am decis și am pus titlul de mai sus, iar autorii vor hotărî domniile lor unde vor așeza mica mea „dizertație”. Cartea aceasta, la care o să mă refer acum, a apărut în două volume și se intitulează, mai mult decât semnificativ, și nespus de emoționant, SĂRUT MÂNA, DOMNULE ÎNVĂȚĂTOR (Pagini din istoria învățământului domneștean).

   Autorii cărții sunt trei: în primul rând, profesorul Ion C. Hiru, care aproape nu mai are nevoie de prezentare, pentru că iubitorii de carte, oamenii care sunt pasionați de lectură (din păcate, din ce în ce mai rari în zilele noastre), oamenii cărora le pasă de istoria și tradițiile așezării noastre, numită Domnești, îl cunosc prea bine și îi apreciază uriașele eforturi de pe tărâmul literaturii, istoriografiei, monografiilor, Culturii, în general. Din nefericire, ceea ce a făcut și face domnia sa, această muncă de Sisif, pare uneori o donquijotescă luptă cu morile de vânt.

   În al doilea rând, alături de profesorul Hiru, este fiica sa, Mădălina Elena Felicia Danciu, bibliotecară la Școala Generală din comună, și care, trăind mereu în universul minunat al cărților, înconjurată de ele, a luat din ele cunoștințe cât mai diverse, precum și înțelepciune. Dar, mai ales, a învățat atâtea de la părintele său, și, urmându-l în această grea dar frumoasă îndeletnicire a scrisului unei cărți, iată că s-a aplecat, din nou, cu migală, asupra a zeci de pagini, pentru ca aceste două volume să prindă contur.

   Multe dintre materialele din carte, care au fost revizuite și adăugite de autori, sunt scrieri ale lui Petre Ionescu Muscel, profesor universitar, doctor în Drept, domneștean cu care ne mândrim, și care a făcut multe pentru satul său natal, așa că domnia sa este al treilea autor pus pe frontispiciul acestei lucrări. Spun „este”, deși ne-a părăsit de foarte multă vreme, pentru că documentele lăsate, faptele sale, realizările sale, precum și sfaturile date nouă, tuturor, ni-l păstrează viu în memorie. Sat și învățământ, acestea sunt cele două cuvinte cheie ale cărții despre care facem acum vorbire. Vreau să spun că și eu, ca și autorii cărții, m-am născut la Domnești, Domneștii Muscelului, care azi sunt ai Argeșului. Și am realizat mai târziu că acesta a fost un noroc, pentru că, mărturisesc, nu am priceput de la început că locul acesta, unde-s îngropați străbunii mei, are un „ce” aparte. Și când spun asta nu sunt deloc subiectivă, satul acesta a fost (și, pe alocuri, mai este), așa cum se spune prin Banat, „fruncea”.

   Aici, la Domnești, pe lângă celelalte domenii legate de propagarea Culturii, putem să ne mândrim că întotdeauna a fost și un învățământ de înaltă clasă. Toată lumea, în timpurile adolescenței mele, voia să plece „la oraș”, să-și continuie studiile. Și mulți tineri domneșteni chiar au reușit, cu rezultate demne de laudă, iar paginile acestei cărți ilustrează acest lucru. Se regăsesc aici figuri de dascăli din Domnești (sau stabiliți la Domnești), portrete de foști elevi, figuri de primari, de preoți, cu toții punând umărul pentru luminarea domneștenilor și la înălțarea satului, toți făcând cinste acestui Domnești de legendă.

   Și, apropo de studii, am învățat, în timpul Facultății de Filologie, foarte puțin despre Lucian Blaga. Știți și domniile voastre, prea filosof, prea multe întrebări... Dar, pe urmă, mai ales după 1990, am reușit cu toții să citim mai mult și mai multe, cum ar fi, de exemplu, despre discursul său, intitulat Elogiul satului românesc,[1] în care dezvolta de fapt metafora dintr-o poezie a sa, celebra zicere „veșnicia s-a născut la sat” și argumenta că satul românesc este „singura prezență vie încă, deci nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, este unanimul nostru înaintaș fără nume”. În cele două volume ale cărții, înaintașii noștri domneșteni au nume, au fapte întru ridicarea satului și luminarea minții pruncilor și, mai ales, tuturor le-a fost drag satul, acest „înaintaș fără nume”. 

   Cartea aceasta, aceste două volume ce conțin un itinerar de suflet prin istoria învățământului și printre nume ilustre ale Domneștiului, ar trebui să fie parte dintr-o altă scriere, așa cum își dorește și profesorul Ion C. Hiru, și cum ne dorim cu toții, și anume dintr-o amplă Monografie a comunei Domnești. „Pentru că merităm”, zic eu, parafrazând o reclamă pe care o vedem mereu la televizor. Merităm noi, cei de azi dar, mai ales, merită Domneștiul, „unanimul nostru înaintaș fără nume”. Poate că, dacă din nou, ca în trecut, și noi, cei de azi, vom pune fiecare umărul la această măreață „lucrare”, ea se va făptui...

   O să vă las, domniile voastre, să vă faceți propria impresie despre această carte și am să închei, cum am și început, adică cu un citat: „Adevărații învățători sunt aceia care se folosesc pe ei înșiși ca poduri peste care își invită elevii să treacă; apoi, facilitând trecerea acestora, prăbușindu-se cu bucurie, îi încurajează să le creeze și ei pe ale lor”. Acestea sunt cuvintele scriitorului grec Nikos Kazantzakis și sintetizează, mult mai bine decât mine, conținutul acestei cuprinzătoare și pilduitoare cărți.

                                                                                   Prof. Elena (Lavinia) Avram

[1] Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepție la Academia Română, susținut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul „Izvoade – eseuri, conferințe, articole”, Editura Minerva, București, 1972, p. 2.

Gânduri puse „la păstrare”

         Dacă tot mă găsesc aici, adică la blogul meu, iată că, după cele câteva „note de lectură” scrise de mine (în care îmi spun sincer părerea despre „voiajele” printre rândurile unor cărți), vreau să așez aici, „la păstrare”, și un articol despre un volum publicat de mine. Poza de la început spune totul despre ce am simțit eu când am citit cele scrise de domnul profesor Mecu, un om de cultură (dirijor, compozitor, regizor și scriitor), cu care se mândrește Domneștiul și de care a auzit o țară-ntreagă.

Vreți să deveniți mai bogați?

         Citiți recenta apariție, „Slalom printre gânduri”, o carte superbă, semnată de Elena (Lavinia) Avram, expresie a unui conglomerat de cultură, talent și har, cu care autoarea se încoronează aici, în Domneștiul nostru muscelean-argeșean, ce se poate mândri cu încă o steluță pe bolta care-i acoperă reputația arhicunoscută, cât și recunoscută la nivel județean și național.

         Această „colecție de gânduri”, în pagini care mai de care mai captivante, exprimă rezultatul unui uriaș travaliu, promovat mereu de acel filtru magnetic al profesionalismului exigent, luat exemplu de la tatăl său adoptiv, ELISEI AVRAM,  învățător și director timp de o viață și, în egală măsură, un „păstor” cu rafinate practici pedagogice.

         Oare de unde, dacă nu de la această familie adoptivă, putea să-și pudreze aripile cu polenul bunului simț, să primească rădăcini adânci de cumsecădenie, finețe, blândețe, bunătate, toate în amintirea și pomenirea tuturor tuturor dascălilor ei de aici și a „bulgărelui de aur” Elisei Avram.

         Citindu-i cartea, o găsim pe această culegătoare de Cultură și rar întâlnite maniere, în cugetările adânci, într-un limbaj literar de mare finețe, expresie a tezaurului ei de cultură. Această fată a noastră, a tuturor domneștenilor, afișează aici, poate fără să-și dea seama, calități pe care sigur nu voia să le etaleze. Dar bine că-i așa. Citind-o, la rândul nostru, îi demonstrăm cât de mult o înțelegem și o iubim, „adoptând-o” o dată în plus și mângâind cu gândul, iar și iar, sufletul „Domnului Trandafir” al nostru, Elisei Avram, acolo unde se află, în lumea celor drepți din Împărăția Cerurilor.

         Lavinia, cum îi spunem noi toți, a practicat de ceva vreme, cu migală de furnică, un filtru profesional al multor cărți, publicate de alți autori. Ea a dat mereu strălucire acelor cărți, arătându-se cultivatoare de rară calitate a limbii române literare, treabă mai puțin cunoscută de cititori, de iubitorii „culturii domneștene”. În „Slalom printre gânduri”, datorită ei, marii filosofi și scriitori ai lumii se fac prezenți pe frontispiciul fiecărei „piese” dintre cele ce-i compun cartea. Citești și înveți, citești și cugeți la toate cugetările alese de ea. Și te întrebi: de unde toate acestea?

         Cum „de unde”? Asta nu o poate face decât un om citit. Și nu numai. Un distins om citit, care s-a dovedit capabil să selecteze, să pună sub ochii cititorilor parfumul florilor rare, acelea nemuritoare, acelea care învață lumea cum se trece prin Lume și, mai ales, cum ar trebui.

         Autoarea îmbracă, fără nicio exagerare, ținuta unui ziarist desăvârșit care provoacă cititorul la cele mai surprinzătoare reflecții, îl pune pe gânduri și îl invită la o severă autoanaliză. Ce poate fi mai frumos, mai util omului, mai înălțător? Fiecare „episod” ale acestui „film”, datat cu rigurozitate, marchează propria incursiune a autoarei pe itinerarul său cultural. Sperăm ca numele frumos al Laviniei să mai apară, ca o scânteie, în „istoria literară” locală. Numai locală? Cu siguranță, autoarea se va vedea obligată să-și reediteze cartea, în și mai multe exemplare și, poate, să recidiveze cu o alta.

         Fata noastră dragă, te fericesc pentru harul ce ți l-a dat Dumnezeu, pentru a ne bucura pe noi și pentru a-l bucura, chiar dacă post-mortem, pe neuitatul nostru „Domn Trandafir”, înscris oficial sub numele Avram Elisei în Raiul Ceresc, pentru calități umane rar întâlnite.

         Revista „Pietrele Doamnei”, una dintre perlele culturale ale localității noastre, Domnești, patronată de renumitul profesor și scriitor Ion C. Hiru, îți va așeza opera la loc de cinste. Cât despre autorul acestor rânduri, îți cer permisiunea de a mă repeta, oricând, cu aceeași mare plăcere.

         20 mai 2020                                                Prof. Marian Mecu