Raftul cu gânduri pentru mai târziu

     Ieri am pus pe acest „raft cu gânduri” impresiile (mele) de lectură asupra unei cărți care mi-a plăcut mult și care mi-a dat mult de gândit. Azi o să continui să mai așez ceva în această „bibliotecă” online, și anume un CUVÂNT DE ÎNCHEIERE la una dintre cărțile tehnoredactate de mine. Și mâine, dacă nu-mi vine altă idee între timp, o să mai adaug ceva, așa, pentru mine, să le citesc mai târziu...

                                Cuvânt de încheiere...

    ... Sau postfață, ca să folosesc termenul uzitat de cei angrenați în această grea și nobilă „muncă” a facerii cărților. Ca absolventă de Filologie, cărțile au fost și sunt materialul meu de lucru, iar prețuirea lor intră, ca să zic așa, în „fișa postului”. Dar nu este obligatoriu ca tot omul ce a studiat filologia să și scrie. Unii au har, alții nu. Eu, de exemplu, nu pot scrie poezie. Nu pot să-mi exprim stările sufletești în acest fel, nici măcar în versuri albe. Am fost și am să rămân o „vajnică” urmașă a celebrului personaj al lui Molière (mă refer la domnul Jourdain din „Burghezul gentilom”) și iată că mă exprim de-o viață, cum pot eu mai bine, doar în proză. Iar uneori, recunosc, mă exprim cam prozaic...
    Am încercat și eu să scriu, chiar și versuri, încă din tinerețea mea, însă scrisul a fost și a rămas un fel de „violon d’Ingres” (ca să fiu foarte sinceră și puțin autoironică). De o vreme, de când am ieșit la pensie, mă ocup cu ceva ce se chema „dactilografiere” pe vremuri, însă acum, la început de mileniu trei, își zice „tehnoredactare computerizată a unor texte”. Și, uneori, fac chiar mai mult decât atât, adică ceea ce am citit eu că ar trebui să „presteze” un bun redactor de carte. Când „produsul finit” e gata să meargă spre tipar, simt că am pus și eu o părticică de gând și de suflet în acesta. Și sunt tare bucuroasă, cu atât mai mult cu cât am rezonat mai intens la cele scrise de altcineva...
    Așa a fost cazul de față, al „Cărții zorilor”, alcătuită din multe dintre scrierile lui Gheorghe Năstase (în mare parte nepublicate), carte pe care am avut plăcerea să o redactez. Deși argeșeancă, eu nu l-am cunoscut personal pe autor, am auzit de el, știam că a fost prim-secretar al județului Argeș prin anii ’70 (cam pe-atunci când istoricii spun că regimul comunist era „cu față umană”), mai știam că a fost orfan, că-i plăcea să citească, că a absolvit, printre altele, Filosofia, că era numit de prieteni „comunistul romantic”, că era un om bun, harnic, politicos, gata să ajute pe oricine. Asta am aflat de la alții...
    Dar ceea ce era mai important am aflat din scrierile sale, așa că pot spune acum că l-am cunoscut... Am aflat că avea un suflet mare, bun și sensibil, o fire de poet, că privea cu neostoită curiozitate în jurul său, dar și în adâncul inimii sale și al cugetului său, că avea gânduri bune despre natură, despre ființele și lucrurile ce-l înconjurau, că era mereu măcinat de întrebări filosofice asupra existenței și că avea un fel de tristețe ascunsă printre rânduri, pe care, uneori, o lăsa discret să transpară în câte o frază. Un om bun, inteligent, cult, modest. Îi plăceau zorii, natura, munca, iubirea, pădurea, ploaia, marea, soarele, munții, oamenii buni. Și, iar și iar, zorii...
    Când am început să scriu, am văzut, încă de la primele poeme, ce des pomenea autorul despre zori, așa că am propus ca volumul de față să se numească chiar așa, Cartea zorilor. Pentru ca mai apoi, peste vreo câteva zile, să descopăr în manuscrisul domniei sale un text (pe care l-am pus ca pe un fel de Predoslovie), și care se sfârșește cu o emoționantă invitație de a-i citi scrierile: „Deschid cartea zorilor... Vă chem, oameni, să ascultăm împreună cântecele zorilor. Veniți și auziți. Veniți și vă minunați... Veniți în fiecare zi. Veniți, oameni dragi! Veniți...”
    Și, de asemenea, am găsit o listă cu posibile titluri, notată fugar chiar de către Gheorghe Năstase. Iată această listă: „Țara zorilor”, „Cartea zorilor”, „Simfonia zorilor”, „Întâlnire cu zorii”, „Izvorul zorilor”. A fost, pentru mine, o coincidență tulburătoare. Lucrul la acest volum de poeme în vers alb, de eseuri și meditații, a fost o mare încântare a gândurilor, dar mai ales a sufletului meu. Nu fac aici critică literară, și nici nu încerc să vă „vând” această carte... Îmi spun doar părerea sinceră. Mă bucur că am fost printre privilegiații care au văzut textul manuscrisului, și mă bucur că, într-un târziu, acesta va vedea lumina tiparului. Chiar dacă, din păcate, autorul nu mai este de multă vreme printre noi. Dar întrebările pe care și le pune, metaforele pe care le mânuiește cu atâta grație, subtilitatea și, uneori tainica „încifrare” a textelor, frumusețea și tumultul imaginilor poetice din scrierile sale, sunt sigură că vor lăsa urme în cugetul și în sufletul domniilor voastre, ale celor ce veți binevoi să le citiți...
    O să închei cu un mic citat (și, vă mărturisesc, mi-a fost foarte greu să aleg), în care Gheorghe Năstase ne împărtășește unul dintre țelurile vieții sale, text care ar trebui să ne inspire și să ne îndemne la introspecție pe toți: „Când voi putea rosti: «am înțeles ce om există în mine», atunci voi fi și eu un fulger de care se va teme întunericul...”

                                                    Prof. Elena (Lavinia) Avram