Gânduri solubile în apă...

   

MOTTO: „Din civilizație iei cât vrei. Din cultură iei cât poți.” (Constantin Noica, „Jurnal de idei”)

   💧💧💧 Începutul lui ianuarie e ploios, pe alocuri sunt inundații în țară (nu și la Domnești, slavă Domnului, poate doar prin gălețile puse de mine prin pod), ploaia asta mă deprimă îngrozitor, dar încerc să mă conving că nu-mi pasă, căci „să sperăm, Lavinia, că totul va fi bine”. Mai zilele trecute, am văzut un titlu (nu mai știu dacă de carte sau de blog) care suna cam așa: „365 de gânduri de pace pentru fiecare zi”. Doamne sfinte, oare de unde o fi luând autorul (sau autoarea) atâtea gânduri? Ei, înainte să mă complexez de tot, o să caut o știre care să-mi sară literalmente în ochi și apoi o să-mi spun câteva versuri. Poate și o glumă, două. O să-mi îngân singură și un cântecel, dar asta rămâne doar între mine și mine...

TITLU: De ce în România nu s-a vaccinat primul Iohannis sau alt demnitar? Expert în politici de sănătate publică: Pentru că suntem cârcotași 

Fragment din articol, citat din spusele Ioanei Stăncel,  doamna care se pare că e expert în politici de sănătate publică:

„Pentru că noi suntem un pic mai cârcotași. Dacă s-ar fi vaccinat, am fi spus că au trecut înaintea listei deja făcute și înaintea priorităților deja stabilite. Pentru că nu s-a explicat de la început că pentru acești lideri, care conduc țara, care ne asigură siguranța națională, vaccinarea este o problemă de securitate națională. Acești lideri ar fi trebuit să facă parte din primele cohorte vaccinabile, nu numai prin puterea exemplului, ci și pentru starea dânșilor de sănătate, în așa fel încât, dacă avem o altă urgență suprapusă peste această pandemie, dânșii să poată guverna țara, să ne poată asigura traversarea unei alte crize.” SURSA: digi24.ro.

POEZIA:

„Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!

În geam, în mâini, cerul mare spărgea!

Am supt covorul, rufele şi ce mai rămânea –

Noi amândoi umpleam toată odaia.

Noi amândoi. Era vânt. Nu era.

(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)

Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă,

Unul în abruptul frig al altuia.

Mai plouă şi acum – auzi? – în grup de munți.

(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)

Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă

Crestează pe stâncă fosila ei slabă.

Unde suntem acum? În gaura frunții?

Fără noi doi, înnebunesc munții!”

(Nina Cassian, „Muntele de dragoste”) 

 

P.S. Glumele, mâine. Tocmai mi-a venit în minte gândul că aș putea scrie și eu pe blogul meu în fiecare zi, dacă nu m-aș lungi atâta la vorbe și explicații. O să încerc.