Zilele astea din urmă, într-un context anume, mi-am reamintit de un personaj literar cu care eu m-am identificat toată adolescența și tinerețea mea, și anume Doamna T. din romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Pot să spun, cu mâna pe inimă, că nici acum, la senectute, n-am renunțat de tot la a mă iluziona cum că am ceva din personalitatea acelei femei. Nenorocul meu cel mare a fost că nu am întâlnit un Fred Vasilescu care să mă iubească. Sau, poate l-am întâlnit, dar nu mi-am dat seama, sau am crezut că l-am întâlnit, însă nu și-a dat el seama. Expresia aceasta, „patul lui Procust” mi-a dat mereu de gândit și, după ce am cugetat adânc, am ajuns la concluzia că în viața asta, societatea (sau, mai pe șleau, „lumea”) face toate eforturile de a ne așeza într-un imaginar „pat al lui Procust”. Și ieșim de-acolo fără niște bucăți din minte sau din suflet. Iată de unde vine această expresie:
„Procust, în mitologia greacă, era un tâlhar din Atica (o regiune a Greciei), care ataca drumeții pe drumul dintre Atena şi Megara. Îşi făcuse un obicei din a-şi tortura victimele, folosindu-se de două paturi din fier, unul mai mare şi altul mai mic. Cei care aveau trupurile mai lungi erau așezați în patul mai mic şi Procust le reteza picioarele ca să corespundă dimensiunilor patului, iar celor mai scunzi le lungea picioarele ca să aibă dimensiunea patului mai mare. Până la urmă, Tezeu, un războinic atenian, cel care l-a ucis şi pe Minotaurul care locuia în marele Labirint de la Cnossos, l-a omorât şi pe tâlharul Procust, supunându-l aceluiași supliciu prin care trecuseră şi drumeții nevinovați. Dintr-o astfel de legendă s-a născut expresia „patul lui Procust”, care, la modul general, semnifică orice fel de situație care impune forme, reguli, condiții, constrângeri prestabilite, fixe şi nefireşti.” (Sursa:destepti.ro).
Hai, că m-am luat cu amintirile, visurile, filosofia, bătutul câmpilor, și n-am spus ceea ce voiam de fapt (a se vedea titlul și poza) și anume că azi mi-am cumpărat două perne (regionalismul „perine” din titlu e așa, o licență poetică) care mi-s tare dragi, și pentru că-s moi și noi, dar și pentru că nimeni n-a mai dormit pe ele, deci n-au gânduri, le așteaptă pe-ale mele, cele dinainte de somn, să vină, împreună cu visele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu