Sfârșit de iunie în gânduri

   Ce vă tot spuneam eu, în alte dăți, despre sentimentul că parcă sunt într-o junglă, că lumea e din ce în ce mai de nedescifrat pentru mine (și când zic lumea, mă refer la oameni), că mă simt singură mai cu seamă când sunt înconjurată de alte persoane, că vremea și vremurile îmi dau o continuă stare de uimire și revoltă și amețeală și agasare, este cât se poate de adevărat. Și continuu. Stau mărturie la asta postările mele de pe blog (printre care mă mai rătăcesc în câte o zi) cum că nimic nu s-a schimbat, să zicem, de acum zece ani, de când este textul de mai jos. Adică, din iunie 2010. Și nici eu nu m-am schimbat prea mult. Vorbind de fizic, „prăbușirea” e evidentă și nu mă surprinde, dar psihicul, moralul, ei bine, aici e altă poveste, m-aș fi așteptat la oarece „îmbunătățiri”, pentru că am făcut eforturi în acest sens. Dar asta e, o să mă resemnez și o să mă mulțumesc cu ce înfățișare și ce gânduri am. Deci, cum se zice,  cu ele o să defilez. Ca să fiu pe deplin sinceră, ceva progrese tot am făcut în acest deceniu de „viață-la-țară”: am învățat să mă pun de acord cu mine însămi, am învățat să mai spun și „nu”, reprimându-mi, cât de cât, pornirea irepresibilă de a sări în ajutorul altora, am învățat să nu mă mai văd în culori așa de sumbre și, în fine, am învățat (greu) să caut și să găsesc acele „mici fericiri”, care-mi fac viața, dacă nu frumoasă, cel puțin acceptabilă...

   E iunie, anul 2010. Şi e groaznic de cald. Deci alt motiv să nu scriu. Ştiu, găsesc tot felul de pretexte, dar adevărul adevărat este că nu mai am inspiraţie. Iar. De fapt, nici nu ştiu dacă am avut inspiraţie vreodată, am fost doar sinceră şi am aşternut „pe curat” câteva dintre gândurile şi trăirile mele. Doar câteva. Pentru că nu găsesc de bonton să-ţi dezgolești complet sufletul în fața tuturor. E indecent. Acum, de exemplu, mă gândesc cât sunt de ciudate gusturile mele în ale filmelor şi serialelor. În afară de serialele coreene, care au fost o plăcută surpriză pentru mine şi care sunt un capitol aparte, îmi plac ficțiunile despre chestiuni care, în realitate, mă cam înspăimântă. Îmi plac cărțile, filmele şi serialele cu crime, cu mister, cu investigații, cu fenomene paranormale, cu avocați, cu spitale, deci tot ceea ce nu prea suport eu, de fapt, în viaţa-cea-de-toate-zilele. Dar de ce m-oi fi mirând, când eu însămi sunt un ghem încurcat, făcut din contradicții (şi nu prea reușesc să mi le pun de acord, să le descurc). Da, mă uimesc uneori chiar pe mine. Gata, e prea cald şi voi continua să scriu în zilele următoare, dacă îmi va veni vreo idee de Doamne-ajută. Bine, pa! (Mi-a plăcut la nebunie replica asta, spusă abrupt la finalul unei convorbiri telefonice-interviu, de un reporter de la un post de radio, deși interlocutorul parcă ar mai fi avut ceva de spus. Un fel de „a tăia macaroana” destul de nepoliticos).