Gânduri decofeinizate

 

MOTTO:

„Hei, Românie, parcă răstignită,

Degeaba vrem să te-ntrebăm „Quo vadis?”,

Nici să trăim aici, nu-i cu putință

Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,

Într-un neomenesc război promiscuu,

Trăiască lanțul ce ne intră-n oase!

Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!” 

 

  Cred că se vede cu ochiul liber care e STAREA mea de azi. Și nu numai de azi. Sunt angoasată, un pic tristă, încerc să-mi fac curaj, dar nu-mi prea reușește, sunt revoltată, rătăcită printre știri false, bârfe, minciuni, amețită de zvonuri, ușor îngrijorată „din cauză de coronavirus, plus alți viruși” și nostalgică. Poza am găsit-o pe Facebook, m-a amuzat un pic și e în legătură cu textul (culmea!), motto-ul este din poezia lui Adrian Păunescu, „Impozite, taxe și biruri”, iar nostalgia este după vremea când puteam încă să scriu ceva „cu cap și coadă”, coerent și destul de simpatic, așa cum mi se pare mie că e textul ăsta de prin 2015:

   „Acum vreo oră, din cauza vremii mohorâte de afară şi pentru că am de lucru, am hotărât să beau un strop de cafea. În timp ce o savuram, nu știu ce mecanism al memoriei mele s-a declanșat, pentru că mi-am amintit bancul acela din perioada ceaușistă, cu grupul de oameni ce se întorcea de la unul dintre „celebrele” congrese ale P.C.R. Oamenii, osteniți şi destul de stresați, au urcat în compartimentul trenului şi, după câteva minute, au adormit buștean. Un ospătar de la vagonul-restaurant deschide ușa compartimentului şi întreabă, politicos: „Vrea cineva cafea?” La care oamenii sar imediat în picioare şi încep să aplaude, scandând: „Cafea! Cafea! Cafea!” Eu am trăit în vremurile acelea şi, chiar dacă primul impuls e să mă distrez când mai aud vreun banc de pe atunci, al doilea sentiment este acela că-mi pare rău că ajunsesem așa de îndobitociți, priviți ca niște automate ce trebuie să muncească şi, în plus, să mai şi aclame pe cei ajunși, samavolnic, la putere. După ce am terminat cafeaua, gândindu-mă la cele de mai sus, ca la fiecare început de zi, mi-am zis să las amintirile triste şi să aplic chestia aia foarte uzitată cu „gândirea pozitivă”. Ei bine, cel mai pozitiv gând la care m-am oprit e acesta: acum e şi mai rău! Marea Familie Mafiotă, formată din câteva partide de fațadă, ne sfidează şi ne umilește zilnic. Bine, eu nu-mi pot lua libertatea de a vorbi în numele întregului popor român, dar mie una mi-au luat ceva foarte de preț, vital chiar: speranța.”

   P.S. Mă duc să beau o gură de cafea...