Gânduri despre „ultimii cinci ani” (Ep. II)

   Azi, încă de dis-de-dimineață (adică de acum trei ore), gândurile mele au înotat într-un ocean de tristețe. Acum sunt obosite și nici încercarea mea de a re-pune niște glume pe Facebook, nici scrisul pe blog văd că nu le ameliorează starea. Le las așa, triste, și îmi continui rememorările celor cinci ani trecuți, cu câte o postare din luna iunie. Acum, afară plouă în dușmănie, e destul de răcoare, curtea și livada îmi sunt pline de bălți, iar limacșii „mișună” peste tot. În 2016, am scris cele de mai jos, la care am adăugat doar un motto, ca să arăt că se mai văitau și alții, din diverse motive (poate nu așa des ca mine, dar...). Și doar, de-a lungul timpului, m-am convins că aceste lamentații nu-mi fac nici mie bine, îi agasează pe unii, îi amuză pe alții, iar pe majoritatea îi lasă indiferenți. Deci cred că voi renunța la ele. 

2016:

„Ce vreme îngrozitor de fierbinte avem! Mă menține mereu într-o stare de neeleganță.”  (Jane Austin)

   „Recitind cele scrise aici în ultimul timp, am văzut că am devenit obsesiv şi supărător de „plângăcioasă”, „văicăcioasă” şi cârcotașă. Păi, domniile voastre, chiar nu vreau să fiu așa... Sunt însă evenimente, oameni dar, mai ales, „fenomene ale naturii” (cum le învățam noi, la școala primară) care mă aduc în pragul disperării. Acum trei săptămâni încă făceam focul în casă, pentru că noaptea erau vreo opt amărâte de grade Celsius, iar ziua era ploaie rece. Ne-a plouat de prin luna aprilie, mereu-mereu, continuând și în mai. Zilele astea (de duminică, luni sau marți încoace) avem temperaturi de peste 38 de grade (tot Celsius), aerul e ca o melasă ce nu-ţi dă voie să respiri şi noaptea e aşa de cald, că abia poţi să dormi. Şi, bineînțeles, trebuie să udăm plantele (din grădină sau din glastre) căci s-au ofilit de tot. Vorba cronicarului, „se sparie gândul”!