MOTTO:
„Vine-o pasăre și coase,
În fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De țări lungi și lunecoase…
Vine-o fată și descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
Și cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
Și-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări și case…”
(Nichita Stănescu, „Iarna”)
Astăzi, 2 ianuarie, în acest anotimp ciudat care seamănă cu o toamnă târzie sau cu o primăvară timpurie (liliacul meu, păcălit și el, a început să înfrunzească), a fost prima zi când mi-au înghețat mâinile. Făceam oarece „treburi gospodărești” pe-afară și chiar mi-a fost frig! Cred că, totuși, întârziata Doamnă Iarnă o să vină. Nici nu mai îndrăznesc să doresc să ningă. De fapt, anul acesta, ca în mai toți anii trecuți, mi-am propus să nu mai am niciun fel de așteptări. Nici de la Natură, nici de la oameni. Nu am să mă țin de promisiune, căci așa am făcut mereu, dar măcar o să încerc. Așa, o să am șanse mai mari să nu mai fiu dezamăgită, supărată, indignată sau tristă. Închei cu un banc (interpretat „filosofic” de mine ca o exemplificare a inevitabilității destinului) și apoi o să continui să mă gândesc la venirea iernii și la primii fulgi de zăpadă...
Un crucișător mergea cu viteză mare. La un moment dat, apare o lumină în față. Comandantul crucișătorului strigă agasat în sistemul de emisie radio:
– Ahoy, voi, de-acolo, dați-vă la o parte, că venim cu viteză mare!
– Dați-vă voi la o parte! i se răspunde.
– Noi suntem crucișătorul X și trebuie să ne faceți loc!
– Treaba voastră, noi suntem farul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu