Gânduri care se sufocă

„Puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști şi suflete goale...” (Marin Preda)

Am pornit-o la scris astăzi de la aceste cuvinte ale lui Preda. Nu știu cât era lumea de „plină de măști și suflete goale” în timpul cât a trăit scriitorul (mă mândresc cu faptul că, vreme de treizeci de ani, am fost contemporană cu domnia sa, și mărturisesc că eu sunt, uneori, mult prea sinceră, și că, în general, am suflet, empatie), dar acum sigur lumea este așa. E tare trist. Nu ne mai pasă deloc de cei de lângă noi, iar dacă cineva e sincer și, cum se zice în popor, „își pune sufletul pe tavă”, e privit cam cruciș, cu neîncredere și cu uimire, de parcă-i extraterestru. Dar nu despre asta vreau să scriu în continuare, pentru că ăsta-i un subiect din cauza căruia chiar mă doare sufletul. Vreau să vă spun ce mi-a trecut prin minte acum vreo oră când, după diverse activități „utilitar-gospodărești”, prin casă, și după câteva pagini scrise la calculator, am vrut să ies un pic și pe terasă, să iau aer. Ei bine, cred că am avut, preț de câteva secunde, expresia unui pește aruncat pe nisipul fierbinte. Pur și simplu nu aveam aer. Am intrat rapid în casă și aici am început, când gândurile și-au revenit din starea de sufocare, să-mi zic că prea sunt cârcotașă și prea exagerez, că nu-i chiar așa cald. Am scos termometrul afară (deși mi se părea că și el protesta viguros) și am văzut că erau 39 de grade Celsius la umbră. În casă sunt 25. Apoi mi-am zis că poate sunt eu prea sensibilă. Dar, privind pe fereastră, am văzut că nimeni nu mișcă, oameni, animale, păsări s-au retras la umbră și satul pare părăsit. Ei, o să-mi caut acum o glumă și-o să mă amuz, o să mai fac un duș, și apoi o să citesc ceva, în așteptarea serii, când se mai poate respira un pic. Mai aveam ceva de scris, dar am uitat. Și iată un banc apropo de asta:

Un orator motivațional foarte cunoscut își întreținea publicul. La un moment dat a spus:
– Cei mai buni ani din viața mea au fost petrecuți în brațele unei femei care nu era soția mea!
La auzul acestei afirmații, publicul a rămas destul de uimit. Oratorul a adăugat:
– Iar acea femeie a fost mama mea!
Râsete şi aplauze. O săptămână mai târziu, un manager instruit de către acest orator, a încercat să plaseze această glumă de mare efect acasă la el. Fiind ușor „afumat”, a spus:
– Cei mai buni ani din viața mea au fost petrecuți în brațele unei femei care nu era soția mea!
Soţia sa, bineînțeles, a început să spumege de furie. Încercând să-și amintească, preț de o jumătate de minut, a doua parte a glumei, managerul a trântit în cele din urmă:
– Și nu-mi amintesc cine era!