Fixații trecătoare în gândurile mele

   MOTTO: „Doar cei înțelepți stăpânesc ideile; cea mai mare parte a oamenilor sunt stăpâniți de idei.” (Samuel Taylor Coleridge) 

   Pot să parafrazez zicerea de mai sus și să înlocuiesc „idei” cu „gânduri”. În ultima vreme, nu știu dacă am devenit mai înțeleaptă (pentru că mereu am fost așa, zice unul dintre gândurile mele, autoironic), dar știu că nu am mai dat voie gândurilor mele să mă stăpânească. Nu, încerc să devin eu stăpâna lor. E taaare greu, de aceea poate mă simt tot timpul îngrozitor de ostenită. Ieri am primit o veste cât se poate de proastă, dar până spre seară, reușisem un fel de „dresaj” al gândurilor și uite-așa, mă îmbărbătasem cât de cât. Astăzi, mă așteptam că trebuie să reiau „bătălia”, dar nu, gândurile mele sunt suspect de calme. Iar în suflet, și aici mi-e destul de bine. Am pomenit de „suflet” pentru că, în dimineața asta, m-am trezit având în minte zicerea „Vă pup pe suflet”. Nu mai știam cine a zis-o, așa că am dat fuga la Nenea Goagăl și, prompt, mi-a zis că așa zicea Florin Condurățeanu când își încheia emisiunile, sau când scria vreun articol prin ziare. Iar apoi, „pupatul pe suflet” a fost preluat și de alții. N-am mai insistat, pentru că nu prea mă interesează Florin Condurățeanu și, mai ales, pentru că nici Google nu știa mai mult despre această zicere. E frumos spus, dar mie inefabilul ăsta, pe care îl numim suflet, mi se pare așa de al-meu-și-numai-al-meu, încât numai ideea că cineva s-ar gândi măcar la a mă săruta pe suflet mi se pare o impietate. Mie îmi place, de exemplu (dar recunosc că e ceva subiectiv și foarte nostalgic), cum răspundea străbunica mea când o saluta cineva, zicându-i „Sărut mâna, doamnă învățătoare”, și ea spunea, cu blândețe: „Sărut ochii, dragă!”

   Titlul se referă la faptul că, mda, câteodată mai cad și eu sub influența câte unei fixații (care tot idee e, dar fixă), însă îmi trece destul de repede. Sunt o Balanță destul de tipicară, am tabieturi și tare îmi place ordinea, dar, pe de altă parte, mă plictisesc foarte repede și am un soi de dor-de-copilăreală, probabil indus de imaginația mea destul de bogată, și acesta mă face să explorez Noul, să aflu lucruri inedite, să ies din tihna de zi cu zi, să accept provocări, să călătoresc și să-mi îmbogățesc sufletul și gândurile, chiar dacă, în ultima vreme, nu am părăsit (fizic) Domneștiul, satul unde îmi duc traiul. Nu mai închei cu o glumă, căci mă simt destul de amuzată (nu știu de ce, dar ăsta e farmecul) și nu mai nici am timp, căci mă așteaptă un maldăr de treburi...