Gânduri pe o pagină nouă

Mereu, la început de an, mă simt ca un elev de clasa întâi (sau, mai nou, întâia) care începe să scrie pe caietul său cu foile ce miros a proaspăt și este nerăbdător să-l umple cu slove, pentru a le desluși sensurile, pentru a învăța ceva nou. Ați sesizat metafora: an nou, caiet nou... Anul acesta, în primele trei zile ale lui 2017, nu am mai vrut să reiau urările (pe care, de altfel, le-am tot scris, pe hârtie, pe Facebook, prin e-mail, sau le-am spus, la telefon sau direct, față în față), căci mi se pare că ce-i mult, strică. Eu sunt sigură că am urat din toată inima și cu toată sinceritatea, și îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, dar niște cuvinte urate de Sărbători mi par lipsite de substanță și de sens, pentru că fiecare își dorește altceva, vrea altceva, fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi. Bine, sunt niște constante: toți ne dorim iubire, sănătate și, de ce să n-o recunoaștem, bani. De aici încolo, fiecare stabilește ce, cum și cât. Dar urăm mereu, pentru că așa e obiceiul. Totul e relativ și, uneori, surprinzător de antagonic. Așa este și cu cititul și, mai ales cu scrisul: pe prea puțini interesează ce ai tu de spus, mai ales când te exprimi „cu creionul pe hârtie”. Și asta nu mi se pare deloc încurajator, nici pentru mine și nici pentru ceilalți, pentru că toți pierdem. Mă rog, îmi trec prin minte acum o mulțime de gânduri mult prea alambicate, așa că o să închei cu un citat care se potrivește cu unul dintre aceste gânduri:

„Întotdeauna m-a uimit să cunosc oameni pentru care cărţile pur şi simplu nu contează şi oameni care dispreţuiesc actul lecturii, darămite pe cel al creaţiei. Poate e întotdeauna uimitor să afli că dragostea ta nu e la fel de atractivă pentru alții, cum e pentru tine.” (Salman Rushdie)