Elefănțelul din gânduri

 Motto: „Singurul farmec al trecutului este că rămâne trecut." (Oscar Wilde, „Portretul lui Dorian Gray”)

         Aseară, cu puțin înainte să mă cuprindă somnul, mi-a venit în minte zicerea aceea cu „elefantul din cameră”. Știți și domniile voastre că sunt cazuri când noi avem o problemă, alții au o problemă, sau noi avem o problemă cu alții. Dar nu discutăm despre asta, preferăm să ne spunem banalități, să vorbim despre cu totul altceva, pentru că ne este greu să punem problema respectivă, cum s-ar zice, pe tapet. Ne protejăm pe noi sau protejăm o persoană la care ținem, nu avem destul curaj, fapt este că elefantul continuă să rămână în cameră și să crească, iar noi să ajungem să nu mai avem loc acolo. E aici o metaforă, o reprezentare a realității în simboluri, dar este, înainte de toate, un mare adevăr. Cred că toți am locuit, la un moment dat, cu un elefant în cameră. Ei bine, acum realizez că eu aveam vreo câțiva elefănței, sub formă de amintiri latente, și în gândurile mele. Și să nu vă inducă în eroare poza pusă de mine mai sus, cu puiul de elefant din filmul de animație după „Cartea Junglei” de Rudyard Kipling, cei din gândurile mele nu erau așa drăguți sau simpatici. Nu, erau niște elefănței bau-bau, adică niște amintiri destul de sâcâitoare, apăsătoare, urâte. Așa că, de câtva timp, de când am devenit ceva mai înțeleaptă (era și cazul, nu?), am început să dau elefănțeii ăștia afară, unul după altul. Cu răbdare, cu tact, dar hotărâtă. Mai am de luptat cu vreo doi-trei. Nu am să vă spun acum CE sau CINE sunt elefănțeii ăștia, că aici sunt pe blog, nu pe canapeaua unui psiholog (nu că aș fi fost vreodată pe vreuna, dar am văzut și eu prin filme...)