Gânduri în alb

Ei, a nins, în sfârșit, și peste Domneștiul meu pitit printre muscele. Foarte puțini fulgi, dar mă mulțumesc și cu ăștia. Asta a fost alaltăieri noapte, astăzi e soare (cam cu dinți) și cred că puțina zăpadă se va topi. Însă, pentru câtva timp, mi-am văzut visul cu ochii: a nins! Și îmi place. Îmi trebuie mult alb în jur, pentru ca și gândurile mele să se poată îmbrăca în alb. Nu mai vreau să-mi fac griji din orice, nu mai vreau bârfe, minciuni, încerc să gândesc „de bine”, să fac fapte bune (asta, de fapt, mi-a intrat în obișnuință) și, cu calm, să-mi fac un pic de ordine pe rafturile cu gânduri. Până termin cu această îndeletnicire, cred că nu voi mai da pe-aici. Dar, înainte să pun, simbolic, cuvântul „sfârșit”, voi cita o poezie de Nichita Stănescu, „Fulgul de zăpadă”:

„Iarna ninge cu ochi mari
Peste codri seculari.
Când coboară, lin și mândru,
Cu argint lucind pământul,
Fulgul de zăpadă este
Ochiul apei din poveste,
Ce se vede, uneori,
Când coboară lin din nori.
Fulgul de zăpadă știe
Că el este-o bucurie.
Iarna, când cu ochii mari
Ninge-n codri seculari.