Gânduri de sâmbătă

Cred că știți, domniile voastre, fabula aceea cu scorpionul și broasca. Ei, și dacă o știți și dacă nu, eu tot o scriu mai jos:
„Un scorpion care dorea să treacă un râu a rugat-o pe broască:
 – Te rog, ia-mă și pe mine în spinare.
– Să te iau în spinare! a răspuns broasca. Nici nu te gândi! Dacă te iau în spinare, după cum te știu, ai să mă înțepi și am să mor!
– Nu fi proastă, i-a spus atunci scorpionul. Nu-ți dai seama că, dacă te înțep, ai să te duci la fund, iar eu, care nu știu să înot, am să mă înec?
Cele două viețuitoare au mai vorbit astfel o vreme, iar scorpionul s-a dovedit atât de dibaci și de convingător, încât broasca a primit să-l treacă pe malul celalalt. L-a luat, așadar, pe spinarea ei, umedă și lunecoasă, i-a spus să se țină zdravăn și a pornit să treacă râul. Când au ajuns la mijloc, unde apa era mai adâncă, scorpionul a înțepat-o pe broască. Aceasta a simțit cum otrava îi pătrunde în trup și a început să se ducă la fund, cu scorpion cu tot.
– Vezi, ce ți-am spus eu? Ce-ai făcut?
– N-am ce face, a răspuns scorpionul, înainte de a fi înghițit de apa rece a râului. Asta mi-e firea!” 
Și noi, oamenii, ne purtăm uneori ca personajele din fabula asta. Mă rog, unii dintre noi. Și asta, mai mult în ultima vreme, parcă lumea e din ce în ce mai rea. Dar eu am observat un alt lucru: câteodată, în gândurile, trăirile și faptele mele, sunt și un personaj, și celălalt. Mi se întâmplă rar, dar mi se întâmplă! Pe de o parte, am pornirea de a face bine cuiva și îl fac, acel bine, din toată inima. Și sunt chiar fericită că l-am făcut. Pe de altă parte, am și pornirea de a-mi face mie rău (mai mult în gânduri și în suflet) și atunci trebuie să recurg la multă înțelepciune și la un pic de egoism pentru a reveni la normal. Hm, mă rog, la ceea ce cred eu că-i normal...