Bilanț în gânduri

„La sfârșitul anului, la bilanț, nu adun sume, matematica nu a fost, niciodată, punctul meu forte, sper doar să rămân în inima cuiva.” (Henry Charles Bukowski) Am început cu această zicere a autorului american (de origine germană) Bukowski, pentru că este exact ce gândesc eu acum. E adevărat că, la sfârșitul unui an, suntem tentați să ne gândim la ce a fost bun sau rău în acest timp scurs din viața noastră. Ei bine, eu nu mai vreau să mă gândesc la ceea ce a fost anul trecut și, mai ales, nu am cum să „adun sume”. Și asta pentru că 2016 a fost un an prost. Și, uneori, am fost și eu la fel de proastă. Și nu, nu o să-l mai citez pe Ion Creangă și să spun că atunci „când mă uit în jur prind curaj”, pentru că, dacă mă uit în jur, moralul meu e la pământ și încrederea mea în oameni, la fel. Sau puteam, în loc de „proastă”, să spun „naivă” sau „prea încrezătoare”, dar vreau să mă autoflagelez un pic. În anul acesta, care s-a dus, am plâns moartea unui om drag, am avut parte de multe, cum să le zic eu, oare, cred că aș putea scrie „daune materiale”, rate, agitație, nervi, alergături, muncă, oameni care nu se țin de cuvânt, vreme ciudată și capricioasă și vremuri de care, uneori, mi-a fost silă. Deci, pun punct și zic din toată inima: „ducă-se!” O să închei cu niște glume (îmi sunt necesare!), dar nu înainte de a vă ura, domniile voastre, să aveți un An Nou 2017 așa cum vi-l doriți! 

La mulți ani frumoși!

Un tip îi spune colegului, la birou: „Am un respect deosebit pentru pisici. Mi-am dus pisica în alt oraș, am lăsat-o la groapa de gunoi, printre boschetari, fără nicio posibilitate de supraviețuire. Dar s-a întors acasă. Fără urlete, fără amenințări, fără reclamații la Poliție. Nu ca soacră-mea!”

Era imediat după Crăciun. Două sarmale stăteau liniștite, întinse într-un stomac. La un moment dat, de undeva, de sus, se aude: „Hai, să trăiești Costică!” Și peste ele vine o cantitate mare de vin. Vizibil iritate, sarmalele se ridică un pic, se trag mai într-o parte și își văd de discuția lor. Nu mai durează prea mult și iar se aude: „Hai, să fim sănătoși, Costică!” Și iar vine vin peste ele. Și tot așa vreo oră, până când una dintre sarmale, nemaiputând să suporte, îi spune celeilalte: „Fată, nu se mai poate așa! Ia, hai să vedem noi cine dracu` e Costică asta?!”

De ce nu au fost trimise niciodată femeile pe Lună:

- Houston, avem o problemă!

- Ce este?

- Nimic, nu contează...

- Care este problema?

- Nimic...

- Spune-mi, te rog, care este problema?

- Știi foarte bine care este problema!

Gânduri mai puțin împăcate...

  Ei bine, când ziceam și eu că mă simt liniștită și destul de împăcată cu mine și, în general, cu lumea, iată că mă sună unii care susțineau că sunt operatori Telekom (chiar director, unul dintre ei) cum că am câștigat un premiu de fidelitate (în bani) și o tabletă. Primul gând, pe care l-am și spus cu voce tare, a fost că nu poate fi adevărat, dar ăștia au ridicat păcălelile la rang de mare artă, așa că mai apoi eram aproape convinsă și-mi ziceam că, iată, există miracole de Crăciun și voi fi în stare să-mi plătesc toate multele datorii pe care le am. Pe urmă, tot ținându-mă mereu la telefon, mi-au zis că trebuie să plătesc întâi un impozit pe suma primită, și că totul trebuie să fie confidențial. Ei, de aici nu i-am mai crezut. Așa că m-am dus și am întrebat la bancă dacă au vreun transfer pe numele meu. Bineînțeles că nu aveam și se pare că au mai fost cazuri din astea, dar eu nu auzisem de ele. Mâine mă duc la Poliție și spun ce era să pățesc și o să le scriu și celor de la Telekom, deși cred că știu și ei de farsele în care se folosește numele lor. Îmi pare rău doar de toată agitația asta, de fluctuațiile tensiunii mele, de nervi și de faptul că m-au făcut să am, în zi de sărbătoare, gânduri prea puțin ortodoxe. Oricum, le urez să aibă parte doar de ceea ce fac și ei altora, le mai urez să fie prinși și să nu le fie deloc bine...

Gânduri împăcate

     Iată-ne și în a doua zi de Crăciun, domniile voastre. Astăzi e Soborul Maicii Domnului și îi înălțăm slavă, rugăciuni și mulțumiri, cu gând smerit și cu sufletul cât se poate de curățat de zgura de zi cu zi. Am tot urat tuturor (și prin toate mijloacele), dar nu strică să vă mai doresc, încă o dată, să aveți zile de Crăciun binecuvântate cu sănătate și pace-n suflete, să vă bucurați de clipele petrecute cu cei dragi și să fiți fericiți. Nu prea catadicseam eu să-mi iau azi avânt să scriu ceva, dar peste Domnești au început să cadă niște fulgi timizi de nea, ceea ce mă face să mă bucur și să-mi simt sufletul ca al unui copil care încearcă să prindă pe limbă micii fluturi de apă înghețată. Când ninge, parcă îngerii își scutură penele și vor să acopere cu alb goliciunile și urâțeniile acestui Pământ pe care ne ducem viața. Trebuie să recunoașteți (cum o fac și eu, obiectiv vorbind) că ăsta nu e stilul meu, dar azi încerc și eu să fiu mai poetică și diafană (și nu, nu am să zic „ca un nor”, căci asta mă duce imediat cu gândul la un banc și s-a dus atmosfera mea romantică!). Nu mai scriu nimic pentru că stau cu ochii (și cu gândurile) mai mult pe geam, deci acum mă voi echipa și voi ieși un pic, să mă bucur de fulguială, căci nu pare să țină mult...

Liniște în gânduri

     La noi, peste dealurile și muscelele Domneștiului, afară este ceva ceea ce eu aș numi „o ciudățenie de vreme”. Adică, e sfârșit de decembrie, nu e pic de zăpadă, dar sunt vreo douăsprezece grade Celsius, o atmosferă de toamnă târzie. Asta mie nu mi se pare normal, vă spun drept. Eu vreau iarnă adevărată, ca pe vremuri, nu din asta zăpăcită. De fapt vreau toate anotimpurile „ca pe vremuri”. Ei, dar asta e, o să ascult colinde, o să-mi tot pun poze cu omăt dar, mai ales, o să-mi fac „curățenie”printre gânduri și trăiri, pentru a putea primi, mâine noapte, minunata veste a Nașterii lui Iisus. Simt o stare de liniște, de împăcare cu mine (și cu cei din jurul meu) și nu-mi mai pasă că, oriunde te uiți, nu auzi decât de cadouri, cumpărături, brazi, globulețe, pregătiri, mese încărcate, beteală, beculețe colorate, alergături, „ho, ho, ho”, felicitări (prin mass media) cu texte musai în engleză, vizite și alte asemenea chestii, destul de superficiale, cărora și eu le cad pradă (mai puțin felicitărilor în engleză), că „om sunt și nimic din ce e omenesc...” Crăciunul înseamnă, desigur, și toate acestea (însă nu la modul exagerat, cum au ajuns de-o vreme!), dar această Sărbătoare este, de fapt, o așteptare, o speranță și, în fine, este că avem inimi pline de bucuria că Iisus vine, an de an, din nou, printre noi...

Gânduri despre tristețe

MOTTO:„Niciun om nu-i un ostrov stingher şi de sine stătător; fiecare om este o bucățică din continent, parte din întregul cel de căpetenie; dacă marea, cu valurile ei, îi smulge un bulgăre, Europa e împuținată, cum ar fi orice petic de pământ sau moșia ta, ori a prietenilor tăi; cu moartea fiecărui om mă simt mai sărac şi mai singur, pentru că sunt inclus în Omenire; şi, de aceea, nu trimite pe nimeni şi niciodată să întrebe pentru cine bat clopotele – pentru tine bat”. (John Donne, „Rugăciuni pentru situații imediate”)

Astăzi nu aveam de gând să scriu nimic, sunt ciudat de amețită și obosită, afară e un cer plin de nori (dar nu ninge, din păcate) și nu mai am chef nici măcar să caut glume pentru a-mi ridica moralul. Scriu, însă, pentru a spune că m-a întristat moartea lui Constantin Stroe, fostul director general al uzinei de la Mioveni, cel pe care ziarul francez „Le Point” îl numea Monsieur Dacia. A fost înmormântat ieri la Pitești, iar Consiliul Județean Argeș a decretat zi de doliu. Eu nu am lucrat la Dacia, nu îl cunoșteam personal și, totuși, moartea lui mă întristează. Mi-am adus aminte de motto-ul pe care Hemingway l-a pus cărții sale, „Pentru cine bat clopotele”, și l-am citat și eu, pentru că mi se pare foarte potrivit pentru ce simt și gândesc acum (sau, pentru ceea ce eu numesc „starea de azi”).

Gânduri despre buchiseală

   Motto: „Toată viața e o școală.” (Comenius)

Iată, domniile voastre, că astăzi împlinește blogul meu șapte anișori. Nici nu vreau să mă gândesc ce multă vreme a trecut de când făceam, amândoi, primii pași, nesiguri și cam puerili, în ale scrisului. Intenționez să trecem grațios peste clasa 0 și să-l dau direct la școală, în clasa întâi. Suntem de acord amândoi (adică eu și blogul) cu motto-ul pus de mine acestei însemnări, adică în sensul că mereu suntem elevi, mereu învățăm ceva nou și mereu trebuie să fim conștienți că nu știm mai nimic. De aici, și titlul (plus poza), iar „buchiseala” de acolo are ca origini, spune DEX-ul, cuvintele:

BÚCHE, buchi, s.f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. gener. literă; (de obicei la pl.) alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. ◊ Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (la învățătură). A nu ști buche = a nu ști nimic (la învățătură). Din sl. buky.

(A) BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Tranz., intranz. și refl. A face un lucru cu mare caznă și migală, fără spor. 2. Tranz. și intranz. A citi sau a învăța ceva cu efort și cu migală; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionți). [Var.: buchisá vb. I] Cf. buche.

În regulă, văd că nu prea mai am chef de scris, așa că o să închei cu câteva glume (două, că mi-e lene să mai caut) pe tema dată:

*

Profesoara întreabă:

- Gigele, spune-mi ce înseamnă cuvântul „compromis”?

- Doamna profesoară, este ca atunci când mama vrea să mergem la mare și tata vrea să mergem la munte, deci mergem la mare, dar tata are voie să-și ia schiurile cu el...

*

Învățătoarea:

- Copii, ia spuneți-mi voi, cine face „mor, mor”? 

Un elev:

- Fratele meu, duminică dimineața, dacă se duce sâmbătă în club!

 Gigele, ce înseamnă compromisul?

- Doamna 

Gânduri despre caraghiolslâcuri

                                                                                                      MOTTO:

       „Mi-am ales sfârșitul: să mor de uimire.” (aforism de Maria Luisa Spatiani, din „Aforismul în Italia. Antologia Premiului Torino in Sintesi”, septembrie 2011, traducere de Simona Enache)                                                                                                  

Am ales acest motto pentru că e sugestiv pentru starea de uluire ce am avut-o eu când am dat cu ochii de următorul anunț:

  „Dimineața pe răcoareeee... MTV are cel mai tare remediu ca să-ți începi ziua... pe beat! Ieși din SLEEP MODE și activează-te cu MTV MORNING MOOD! În fiecare zi, de la 8:00, MTV te trezește cu cea mai tare muzică! MTV MORNING MOOD, singurul program căruia nu îi dai snooze! MTV Music Rulz!”                     

  Eu, ca un filolog ce mă pretind, am priceput ceva-ceva din această zicere, dar cu greu. Și cu mulți nervi. Înțeleg că enunțul (care, de altfel, se repetă obsesiv și la televizor) se adresează tinerilor și aceștia adooooră engleza, dar aș zice că se exagerează! Chiar nu găseau niște vorbe românești cu care să continue, căci începuseră destul de bine!? De ce trebuia să iasă ghiveciul ăsta lingvistic din cuvinte englezești și românești? Unde-o să ajungem, oare? Cu ce ne-a greșit nouă limba română? Vorba personajului din piesa „O noapte furtunoasă” a lui Ion Luca Caragiale: „Geniu bun al venitorelui României!”