Mașina timpului printre gândurile mele

„Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp.” (Albert Einstein

Azi a plouat. Da, iar! Dar chiar nu-mi mai pasă. Adică îmi pasă, dar mă fac că nu-mi pasă. Să plouă! Așa că, ignorând tunetele, fulgerele, șiroaiele de apă ce curgeau din cer, m-am uitat prin niște caiete vechi și am făcut un fel de călătorie imaginară în timp. Mai întâi, un caiet cu rețete al bunicii, de prin anii '30, din care am ales asta:

Ochiuri în cuib

Se face un piureu de cartofi apoi, cu ajutorul unui cornet, se toarnă în tavă ca niste grămăjoare din loc în loc, iar la mijloc se sparg ouă. Se presară cu sare, piper si un pic de unt si se bagă tava la cuptor vreo zece minute. Se pot servi si cu brânză rasă deasupra.

Apoi am găsit un caiet al meu, în care am făcut, pe vremuri, niște încercări destul de nereușite de a versifica. Era prin 1981, eram profesoară la Păunești, Vrancea, și am scris, printre multe alte prostioare (cu rimă), asta:

Polițistă

 Citesc „Enigmă pe autostradă” 

(Taică-meu zice că e „decadentă”), 

Cu gânduri pesimiste nu ies la paradă 

Ci trec la firea mea curentă...

Adică punți arunc

Spre gânduri mai zglobii

Că nu vreau să ajung

Să-ntreb:„To be or not to be?!”

Aș vrea să urmăresc spioane

Să fiu o vajnică „poliziottă”,

Să am vreo trei mătuși baroane

Și să „sparg” o grupare mafiotă.

Să am un mic castel mâncat de carii

Unui veac trecut și-aventuros...

(„Și-acuma, fioroasă Mata-Hari,

Nu mai visa și pune pixul jos!”)

În regulă, m-am plictisit, nu prea pot potrivi fontul, dar... Deci, opresc acum „mașina timpului”, căci vreau să cobor. O să revin...

Motto pentru gânduri

„Nu, nu se poate să vezi zâne, dacă nu ești zânatic!” (Nichita Stănescu)

  Ei, da, am revenit azi la scris și la... motto. Sau chiar la mai multe, după cum veți vedea. Și asta pentru că ieri, într-o discuție, spuneam cuiva că sunt așa de pasionată de motto-uri încât, pentru a parafraza bancul acela cu „soborul de preoți”, nu mai îndrăznesc să scriu nici măcar o listă de cumpărături de teamă ca nu cumva să-mi vină ideea să-i pun un motto. Serios acum, nu o să vă înșir în continuare o listă de cumpărături, ci o enumerare a câtorva lucruri pe care mi le-am propus în vara, toamna și iarna lui 2018. Sau în 2019. Sau, vorba știți domniile voastre cui, în „douăzeci-douăzeci”. Dacă m-ajută Dumnezeu, bineînțeles. Ca să mă ironizez un pic, am pus imaginea cu versiunea englezită a listei cu lucruri de făcut. Înșir doar vreo trei-patru chestiuni „arzătoare” de dus la capăt, care mai de care mai prozaică (și la fiecare, ați ghicit, va fi un motto): 

* „Fii mulțumit cu ceea ce ai, bucură-te de modul în care sunt lucrurile. Când îţi dai seama că nu îți lipseşte nimic, întreaga lume îți aparţine!”  (Lao Tse) 

- De rezolvat cu adusul lemnelor pentru foc (problemă care-mi mănâncă zilele, dar poate voi reuși, cândva, să instalez încălzirea centrală).

* „Înţeleptul nu doreşte decât absenţa dorinţelor.” (Proverb chinezesc) 

- De făcut mici (și mai mari) reparații la casa de la „țară”, care nu, nu e casa e de vacanță, e doar situată în provincie, e casa părintească și-i destul de veche ca, în fiecare an, să tot robotesc la ea .  

* „Memoriile” sunt numai amintirile care îţi convin.” (Tudor Mușatescu)

- De terminat corectura unor materiale pe care, în viitorul deceniu, poate am să fiu în stare (și mă aici refer strict la bani, căci restul e și așa incert) să le public. 

Ei, gata pe azi, trec la activitățile practice. La bună vedere!

GÂNDURILE DE LUNI...

MOTTO: „În certitudinea de a fi neînțeles încape atâta orgoliu câtă rușine.” (Emil Cioran)

    De vreo câteva săptămâni îmi pusesem în gând să scriu aici câte ceva despre o carte pe care am găsit-o anul trecut (online, căci de cumpărat îmi e cam greu...) și anume, „Zilele amanților” de Corina Ozon. Nu am scris pentru că nu am reușit (din lipsă de timp) să termin de citit volumul despre care fac vorbire. Și nu poți să-ți spui părerea despre cineva sau ceva dacă nu știi destul de multe amănunte. Am citit despre Corina Ozon, am văzut că are o mulțime de „fani”, cărțile ei au succes, că este timișoreancă, stabilită în capitală, că-i tânără, frumoasă, deșteaptă și foarte școlită. Totuși, mie, care mă dau în vânt după stilul oral, după cum se vede și în micile mele notițe de pe blog, mi s-a părut ușor exagerată, la ea, această oralitate. Dar, mă rog, asta-i doar părerea mea și eu, trebuie să recunosc, sunt „de modă veche” și destul de pudică de felul meu. Nu pudibondă, însă. Ei, dar mai bine, să vă dau un mic exemplu din cartea Corinei Ozon:
   „Pe lângă noi treceau tot felul de fufe cu rochiile de li se vedea curul, gălăgioase şi tupeiste, vorbeau ca nişte birjari. Mircea parcă uitase că eram acolo, îi făcea capul ca pe arcuri uitându-se după alea de dansau dezbrăcate. Vai de mama lor, transpirate şi obosite, li se lăsaseră şi bucile de la efort. Nu, că deja Mircea întrecea orice măsură! Rămăsese cu gura căscată, uitându-se la curul uneia. „Săracele fetele astea, ce mai muncesc!”, mi-a strigat în ureche. Hai, că îşi bate joc de mine! După ce că l-am invitat, se uită ca prostul la altele, chiar că e nesimțit. Cum a zis psihopupu ăla? Că e vânător. Halal! Când el nu e în stare să se culce cu mine! Băusem deja vreo trei cocktailuri, iar Mircea era la al nu știu câtelea pahar, îi sticleau ochii, iar eu eram pusă pe arțag. Se făcuse aproape ora două şi făcusem bătături la cur de cât stătusem pe scaun. Îmi venea să-l sun pe psihologul lui peşte şi să-l bag în pizda mă-sii cu clubul lui. Cine ştie ce afacere o avea el aici, de ne-a trimis, escrocul dracului. Iar asta de lângă noi ce se uită aşa la Mircea? Curva naibii! Ia, fii atent, s-a dus lângă el şi au intrat în vorbă. Nu, că mi se urcă sângele la cap, chiar îi permite el să-l agaţe sub ochii mei? M-am dus şi am luat-o pe aia de păr: „Fă, dintre toţi bărbaţii, l-ai găsit pe al meu?!” Aia a început să ţipe, iar Mircea a scăpat paharul din mână.”    

 Ei, ce părere aveți, domniile voastre?

GÂNDURI. ȘI DOR

      O să încep scrierea de azi fără motto (asta înțeleg eu prin „ieșire din rutină”) și o să citez mai jos un mic fragment găsit de mine pe un site, fragment care mi se pare legat de ceea ce voiam să „spun” azi:
    „La sfârșitul secolului al XX-lea, UNESCO realiza un Dicționar internațional de termeni literari. Acesta conținea cuvinte aparținând diferitelor limbi ale lumii. Din limba română nu au fost acceptate decât trei cuvinte de netradus, şi anume „dor”, „doină” şi „colindă”. Faptul că nu au fost selectate decât trei cuvinte româneşti l-a intrigat pe Constantin Noica. Acesta menționa că ar fi trebuit introduse multe altele, printre care şi „lămurire”, „sinea”, „întru”, „împielițare”. Mai recent, scriitorul Salman Rushdie sugera că, pentru a înțelege o societate, cel mai bine ar fi să te uiți la cuvintele ei intraductibile.”                                                 (Sursa: www.hyperliteratura.ro)

       N-o să scriu acum nimic despre imposibilitatea de a traduce cuvântul DOR, nu scriu nici despre sentimentul DOR, pentru că deja s-au spus (prea) multe despre asta și, mai ales, pentru că acest cuvânt/ sentiment mie mi se pare ceva ce ține de sufletul și trăirile fiecăruia, miezul lui nu trebuie etalat ca un exponat într-o vitrină. O să scriu azi despre o zicere a lui Einstein (e plin Internetul de asemenea citate, uneori mă întreb dacă chiar le-a spus el pe toate), care e destul de înțeleaptă. Dar nu despre sensul ei vreau să fac vorbire, ci despre faptul că, da, uneori e mai bine să nu traducem un text (mai ales poetic), pentru că în limba în care a fost scris sunt niște nuanțe pe care nici cel mai iscusit tălmaci nu le poate reda. Și, cu toate astea, se fac traduceri, pentru că altfel nu am putea lua contact cu alte idei, frumuseți, noutăți, tradiții, fapte. Iată citatul: „Not everything that counts can be counted and not everything that's counted truly counts”. („Nu tot ce contează poate fi numărat și nu tot ce e numărat contează”). În engleză verbul „to count” înseamnă și „a conta” și „a număra”, de aici jocul de cuvinte care în română (sau în altă limbă) își pierde din tâlc.

Treisprezece gânduri (azi, în sfârșit, ultimele patru)

  

    În fine, cred că trebuia să termin odată și-odată cu acele treisprezece gânduri de pe la sfârșit de iunie, dar adevărul adevărat este că nu mi le-am notat, le-am uitat, pe urmă mi-au trecut alte crâmpeie de gând prin cap, nu le-am notat nici pe acestea etc. Ei, acum voi nota aici ultimele patru gânduri din cele treisprezece promise (adică, sper că așa e calculul corect, verificați și domniile voastre), adunate de ieri și de azi, nu prea grozave, dar...

1. Se spune că, înaintând în vârstă, defectele noastre devin din ce în ce mai vizibile, se accentuează. Nu doar cele fizice, ci și acelea ce țin de caracter. Ei bine, cam așa e. Eu, de exemplu, devin din ce în ce mai... Balanță. Ha, ha, ce-ați crezut? Păi, hotărât lucru, n-am să încep să-mi spun defectele. O schimbare în bine aș zice că e aceea că-mi găsesc mult mai puține „lipsuri” acum decât în tinerețe, deci e „de bine”...

2. Citeam ieri niște poezii de Marin Sorescu, am ales una dintre ele (Am zărit lumina) și am postat-o pe „Facebook”, iar un vers de acolo mi s-a părut așa de frumos, încât acum iar am acel soi de sfială/jenă când vreau să scriu ceva, parcă tot ce înșir eu este prea banal. Versul de care fac vorbire sună așa: „...(...) se uită la mine cu sufletul”. No comment. 

3. Văd pe Internet diverse diete, care mai de care mai drastică și cu nume mai sofisticat. Nu că m-ar pasiona să țin vreun regim, nu, sunt prea pofticioasă și nu am voință. Și apoi, eu și cele patru-cinci kilograme ce le am în plus ne împăcăm foarte bine. Ce spuneam? A, da, diete! Una, despre care n-am avut răbdare să citesc, se cheamă dieta ketogenică. O să citesc despre ea cât de curând, măcar așa, de curiozitate.

4. Am auzit cu toții despre inteligență artificială, despre membre artificiale, chiar despre inimi artificiale, dar nimeni n-a reușit să descopere râsul artificial. Nu mă refer la râsul fals, prefăcut, de ăla se găsește pe toate drumurile, ci o substanță (dar nu gazul ilariant, adică protoxidul de azot, că acela are efect limitat și e anestezic) care să te facă să râzi cu lacrimi, să uiți de necazuri, să vezi doar partea plină a paharului, să fii vesel cât mai multă vreme...

Bonus, un banc:

Întrebare:

– Cum se numea soacra lui Adam?

Răspuns:

– Adam nu avea soacră pentru ca trăia în RAI!

Treisprezece gânduri (azi, încă trei...)

  

MOTTO:
- Nu vă supărați... pot să vă zic „tu”?
- Daaa... Dacă vă face plăcere, poți să-mi spui chiar din clipa asta! 

(Replici din schița lui Ion Băieșu „Iubirea e un lucru foarte mare”)

  Astăzi, doar trei gânduri, din cele treisprezece (de la care am pornit „odiseea” asta). Doar trei gânduri din zecile de mii care îmi umblă prin tărtăcuță, pentru că nu am timp, pentru că celelalte sunt doar ale mele, și pentru că nu vreau să plictisesc.   

I. Mai întâi, despre serialul acela, care făcea furori pe vremuri, cu personajele Tanța și Costel, interpretate admirabil de Coca Andronescu și Octavian Cotescu, după un scenariu al lui Ion Băieșu. Melodia de început a serialului (pam-pam-pam-pam-pam-pam-pa-rar-ra...) îmi tot zumzăie vioaie prin minte de azi-dimineață, iar replicile pe care mi le-am reamintit mi-au făcut ziua mai veselă. Așa că am notat aici gândul...  

II. Mi-am mai amintit azi, când am căutat cu totul altceva pe întinderea fără sfârșit a Internetului, de Marilyn Monroe. Și de cât de puțin a fost înțeleasă, cât de greșit a fost judecată uneori. Ia uitați-vă ce a spus: „Uneori, este de ajuns să fii lângă cineva. Nu ai nevoie să îl atingi. Nici măcar să vorbiți. Un sentiment trece de la unul la altul. Nu ești singură”. Din păcate, astăzi nu mai avem vreme să stăm un minut lângă cineva, tăcând și totuși comunicând. Și sunt din ce în ce mai rari oamenii care sunt „bolnavi de empatie”.

III. Al treilea gând este că, la ora asta, filosofia-de-doi-bani pe care o „prestez” eu acum în minte, nu-mi ajută la nimic, așa că dau fuga să găsesc un banc pentru ridicarea a zâmbet a colțurilor gurii:  

Într-o bună zi, Ion se gândește să-i facă o vizită prietenului său Văsălie. Ajungând la casa acestuia, vede o pancartă mare la poartă: „CÂINE RĂU! Intrați pe propria răspundere! Mai aveţi timp să vă răzgândiţi!” Ion intră în curte cu frică, dar nu apare niciun câine. Pe ușa casei vede un alt afiș: „CÂINE RĂU! Dacă ţineţi la viaţa voastră, întoarceţi-vă ACUM!” Speriat de-a binelea, deschide uşor uşa şi păşeşte sfios în tindă, unde îl întâmpină Văsălie. Într-un colţ, un câine apatic.                    

- Servus, mă, Văsălie, zice Ion.  Dar ce-i cu toate scrierile astea, căci văd că dulău' ăsta al tău e foarte liniştit !? Nu ziceai tu că-i rău?                                                                  

- No, Ioane, îi rău, mă, îi tare rău, da’ ţâne-n el, e introvertit…