Gânduri-efemeride

Motto: „Luând în ecuație toți acești factori variabili, oamenii de știință nu au putut, cel puțin până în prezent, decât să determine, prin RMN-uri și electroencefalograme, faptul că un simplu gând are nevoie de 150 de milisecunde pentru a procesa informația și pentru a determina o acțiune ulterioară. Imaginați-vă că, în medie, un om are zilnic între 50.000 și 70.000 de mii de gânduri atât simple, cât și complexe. Din păcate însă, conform studiilor oamenilor de știință și publicate de cotidianul „Financiar Post”, 70-80% dintre acestea sunt negative.” (Citat dintr-un articol de pe „Cunoaște lumea”, www.blogger.com).

Am pornit azi să scriu aceste rândulețe de la numele unei pagini de pe Facebook, „Ephéméride - Seasonal Calendar”, care-mi place. De aici, gândul m-a dus la cuvântul românesc, adică, așa cum ne spune DEX: 

EFEMERÍDE s.f.pl. 1. Ordin de insecte pseudo-nevroptere care nu trăiesc în stare adultă decât o zi; (la sg.) insectă din acest ordin. 2. Tabele astronomice în care sunt indicate pozițiile zilnice ale aștrilor. ♦ Note, notițe (de ziar sau de calendar) care indică evenimentele petrecute la epoci diferite în aceeași zi. 3. (Fig.) Gânduri, idei, lucruri etc. trecătoare. (Sg. efemeridă / < fr. éphémérides, lat. ephemeris).

Ei bine, dacă ne trec prin minte atâtea gânduri și, într-o proporție îngrijorătoare, ele sunt negative, înseamnă că efortul meu de a „păstra” câteva în „Colecția de gânduri” este  oarecum lăudabil, pentru că eu încerc să pun aici doar gândurile cât de cât optimiste, uneori voit șoltice, alteori cam prea didacticiste, dar întotdeauna sincere. Bine, acum, siderată de multele gânduri ce-mi bântuie prin cap, cred că voi face o încheiere destul de abruptă. Voi scrie, ca final, un banc, sperând că întrebarea domniilor voastre despre ce am am scris eu nu se va asemăna cu poanta.

„Un melc bate la ușa unui urs. Iese ursul, se zgâiește, nu vede pe nimeni, după care se uită în jos și dă cu ochii de melc. Enervat, îl ia pe melc de guler și-l azvârle cât poate de departe. După șase luni, se aud iar bătăi în ușa ursului care iese din casă și-l vede pe melc în prag. Melcul îi zice, nervos: 

- Ia ascultă, mă, ce-a fost faza aia de-adineauri?”

Gânduri smerite

MOTTO: „N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit, si degrabă şi în scurt Domnul m-a mântuit pe mine.“ (Filocalia, volumul IX)

      Am pus aceste cuvinte drept motto, pentru că acesta ar trebui să fie sentimentul nostru de zi cu zi pentru Eminescu: să vrem să ne smerim în fata geniului său, să îl pretuim mai mult, să-l iubim tot timpul. Nu reusim, pentru că, deh, oameni suntem, ne lăsăm atrasi în iuresul vietii, cu griji, cu muncă, cu mici bârfe, cu ceea ce americanii numesc „entertainment”. Ei bine, până si smerenia aceasta a ajuns astăzi un fel de rol pe care unii îl joacă magistral, dar uneori totul e fals, fie că e vorba de poezie, credintă, Iubire. Bun, o să trec peste usoara „aplecare” spre filosofie si o să vă spun azi două lucruri mai putin cunoscute despre marele Eminescu. Iar cu poezia postată pe Facebook, ar fi trei, aceasta, intitulată mai târziu „Viata”, fiind una dintre ultimele create de poet. Sau, poate mă însel si domniile voastre stiti deja toate acestea.  Deh, le mai spun o dată. Primul ar fi că lui Eminescu nu-i plăcea deloc matematica. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa  deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele  cele mai grele de pe faţa pământului”, se menţionează în „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Calinescu.  Apoi, era modul cum saluta lumea: Eminescu spunea tuturor „Trăiască naţia!”. „Poetul , ne spune în amintirile sale Ion Slavici, era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!»”.  

Reluarea unor gânduri

Da, a nins un pic, afară seamănă cât de cât a iarnă, dar astăzi, cercetându-mi Compartimentul de Gânduri care se ocupă cu „inspirație-scris-imaginație-bătut câmpii”, l-am găsit cam pustiu. Deci nici măcar neaua nu-mi dă idei pentru scris. Așa că m-am gândit să reiau câteva din scrierile de anii trecuți, cam din aceiași perioadă a anului:  

Ianuarie 2013: 

Deși nu sunt deloc împăcată cu faptul că ne amintim de Eminescu doar când este vreo aniversare sau comemorare, iată că am căzut şi eu în acest păcat. Nu vreau să mă laud, dar eu mai citesc, când mi-e dor, câte o poezie de-a lui. Dar rar, mărturisesc. Televiziunile şi ziarele îi amintesc numele şi mai rar, cum am spus, la data de naștere sau îl comemorează la data când a murit. Păi, mult mai de interes este de ce divorțează Andreea Marin şi Bănică jr., de ce umblă madame Albu cu o găină sub braț, sau dacă Victor Vlas şi Bianca Drăguşanu sunt un cuplu, nu? Cred că, încet dar sigur, media românească se degradează înfiorător, iar noi toţi ne îndreptăm, cu paşi vioi, spre balamuc. Nu mai vreau să aud atâtea prostioare, nu mai vreau să-mi fie frică să mai deschid un ziar sau televizorul (pentru că ştiu că mă voi îngrozi de ceea ce citesc sau văd). Nu-mi mai vine deloc să râd, nu mai pot fi calmă, acum am ajuns la faza când de-a dreptul mă îngrozesc. Şi nici nu ştiu ce să fac pentru a îndrepta, măcar un pic, lucrurile. În jurul meu e tristețe, lăcomie, derizoriu, un haos. Nu contează că a trecut 21 decembrie 2012, Apocalipsa e printre noi. Hai să citim, în liniște, o poezie de-a lui Eminescu...

Ianuarie 2014:
„Şi când tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea dorințelor tale.” (Paolo Coelho, „Alchimistul”)
Am mai scris despre asta cândva, citatul de faţă (ca muuulte altele) circulă pe oceanul nesfârșit al Internetului şi fiecare îl interpretează cum vrea. Eu aş vrea să cred în aceste cuvinte ale lui Coelho, dar trebuie să fac mari eforturi de imaginaţie şi de voinţă (şi să-mi aduc aminte că, fără false modestii, sunt o Doamnă!) pentru a nu-i zice câteva vorbe acestui Univers şi conspiraţiilor lui. Sunt conştientă că o zi în care toate îţi merg pe dos nu poate fi emblematică pentru toată viaţa ta. Da, dar un şir de zile proaste? De ghinioane? Multe zile cu vreme (şi vremuri) de toată jena? Ce vor ele, oare, să-mi spună? Poate că îmi transmit să fiu mai sigură pe mine, să nu-mi pierd încrederea (căci credinţa nu mi-o voi pierde niciodată), să am speranță-n suflet şi, folosind rizibilul clişeu, „să gândesc pozitiv”. În regulă, o să încerc...

Ianuarie 2016:
După ce, mai zilele trecute, îmi înghețaseră până şi neuronii, temperaturile stând cu încăpățânare doar sub zero (multe grade cu minus!), acum mă uit afară şi aproape uit (mda, e o repetiție voită a verbului, mă joc şi eu cu vorbele) că e (încă) ianuarie. E un soare de primăvară afară, ceea ce-mi place, dar îmi dă şi un fel de uşor disconfort mental. Eu vreau ca iarna să fie iarnă! De ce nu mai sunt iernile, ierni? De ce au dispărut nişte anotimpuri? Mă dau total peste cap trecerile astea bruște de la frig la cald. Poate că trebuie să fiu mai adaptabilă, să încerc să rezonez (ha, de mult voiam să folosesc cuvântul ăsta, care mi se pare destul de preţios, deci sesizaţi ironia) la tot ce e nou, inedit, surprinzător. Ei bine, chiar nu vreau să rezonez. Nu acum. Acum vreau nămeţi, friguţ afară, un februarie iernatic, nu zăpezi prin aprilie sau ger în martie. Mai am multe întrebări puerile, dar nu vreau să vă plictisesc. Gândurile mele (mă rog, unele dintre ele!), de câtva timp, au rămas, vorba lui Băieşu, „buşbe”...

Ianuarie 2017:

Ei, a nins, în sfârșit, și peste Domneștiul meu pitit printre muscele. Foarte puțini fulgi, dar mă mulțumesc și cu ăștia. Asta a fost alaltăieri noapte, astăzi e soare (cam cu dinți) și cred că puțina zăpadă se va topi. Însă, pentru câtva timp, mi-am văzut visul cu ochii: a nins! Și îmi place. Îmi trebuie mult alb în jur, pentru ca și gândurile mele să se poată îmbrăca în alb. Nu mai vreau să-mi fac griji din orice, nu mai vreau bârfe, minciuni, încerc să gândesc „de bine”, să fac fapte bune (asta, de fapt, mi-a intrat în obișnuință) și, cu calm, să-mi fac un pic de ordine pe rafturile cu gânduri. Până termin cu această îndeletnicire, cred că nu voi mai da pe-aici. Dar, înainte să pun, simbolic, cuvântul „sfârșit”, voi cita o poezie de Nichita Stănescu, „Fulgul de zăpadă”:
„Iarna ninge cu ochi mari
Peste codri seculari.
Când coboară, lin și mândru,
Cu argint lucind pământul,
Fulgul de zăpadă este
Ochiul apei din poveste,
Ce se vede, uneori,
Când coboară lin din nori.
Fulgul de zăpadă știe
Că el este-o bucurie.
Iarna, când cu ochii mari
Ninge-n codri seculari.”

Ninge cu gânduri

În loc de motto:

„A venit un fulg la geam
Şi s-a aşezat pe ram.
Ramul bate-n geam - Vedeţi?
Vine iarna, măi băieţi!
Şi-au ieşit copiii, voi,
Mai micuţi, mai măricei,
Să-i culeagă albi şi moi,
Ca pe niște ghiocei.” 

Poezioara pusă „în loc de motto” este de Grigore Vieru și se numește „Primii fulgi”. Imaginea nu știu dacă a surprins primii fulgi de pe undeva din țară, dar important e că... ninge. Da, ați ghicit, pentru prima oară anul acesta, a nins și la Domnești mai serios. Ei, a mai fost o fulguială pe la sfârșit de noiembrie, dar aia nu se pune. Am multe gânduri ce-mi „ning” prin cap, dar nu prea am chef de scris. Am scris rândulețele astea doar pentru că a nins. E cam târzie zăpada asta și trebuie să mărturisesc că și bucuria mea, atunci când am văzut-o dis-de-dimineață, a fost moderată. Întotdeauna mi s-a întâmplat așa când am așteptat ceva prea multă vreme. O iarnă care începe la mijlocul lui ianuarie parcă nu mai are așa mult farmec. Dar, totuși, mă voi bucura și de zăpada asta, puțină și târzie, pentru că pare că nu va ține mult. Ies să dau o scurtă raită...

GÂNDURI „EXPERIMENTALE”

MOTTO: „Dacă vrei să faci pe cineva bogat, nu-i spori puterea, ci ia-i din dorinte.” (EPICUR)

   Am experimentat, zilele trecute, acest nou tip de scriere (adică fontul numit „Mistral”). Îmi place. Se pare că, plictisindu-mă îngrozitor, caut orice mijloace de a scăpa de această stare execrabilă indusă de viroza (mă rog, bronsita, răceala, gripa) ce mă chinuie de la începutul anului. Asta nu înseamnă că am vreun succes în acest sens. Nu. Am început anul de gratie 2018 cu gânduri destul de gri, fără niciun chef, cu tuse, dureri de cap, de oase, frisoane, lehamite, nervi etc. Sper din toată inima ca un an început atât de prost (nu, nu mă refer aici numai la boală) să nu aibă de gând să „se comporte” astfel până la capăt. E timpul să iau ceva decizii care să mă scoată din această stare. Mai întâi de toate, o să am mai mare grijă de MINE, căci nimeni altcineva nu pare să aibă. Apoi, când îmi capăt umorul înapoi, o să râd de MINE ÎNSĂMI cu tot dinadinsul, căci îmi face bine. În fine, o să încetez să mai doresc ceva sau să mai fac planuri. Am încetat, pentru început, să mai vreau să ningă, după cum se cere imperios si cu umor în imaginea de mai sus : „ORICINE SE ROAGĂ SĂ FIE  ZĂPADĂ, ÎL RUGĂM SĂ ÎNCETEZE!”. Ups! Acum văd că imaginea nu vrea să apară, dar e vorba de multă nea si de un avizier unde e scrisă, în engleză, rugămintea cea haioasă. Ei bine, să nu ningă! M-am împăcat cu ideea că nu numai noi, oamenii, suntem „cu susul în jos”, ci si timpul. Deci, după niste Sărbători de iarnă fără pic de nea, petrecute într-un decor primăvăratic si bolnăvicios, după un ger al Bobotezei absolut nevolnic (adică cu temperaturi muuult peste 0 grade), voi arunca crengutele de brad, voi pune la locul lor beteala si globuletele, mă voi face bine, si voi relua totul cătinel sau, asa cum zic americanii prin filmele lor, „with baby steps”...

P.S. Acesta a fost un experiment. Nu-l luați în seamă!

Gânduri prozaice

MOTTO: „Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.”(J. F. Kennedy) 

Suntem în a patra zi a lui 2018 și deja am foarte multe lucruri să-mi reproșez. Îmi promit mereu să fiu mai îngăduitoare cu mine însămi, dar mereu recidivez și îmi fac singură morală. Primul reproș (și singurul pe care-l „dau publicității”, celelalte nefiind așa de importante pentru alții) este că, „luându-mă” cu gripa, am uitat de Concertul de Anul Nou al Filarmonicii de la Viena, pe care-l urmăresc cu sfințenie în data de 1 ianuarie. Ieri mi-am adus aminte, m-am certat un pic, m-am pus chiar, figurat vorbind, la colț, și apoi am căutat concertul pe YouTube, l-am ascultat, m-a încântat ca de obicei, dar asta nu înseamnă că reproșul a fost uitat. Recunosc (înainte s-o spuneți domniile voastre) că proza mea de azi e prozaică, dar am motive. Bine, puteam să nu scriu nimic, dar trebuie să-mi fac de lucru, căci altfel mă gândesc la lucruri nu prea vesele. Citatul pus ca motto e pentru încurajare (poate pentru alții, la mine nu a avut efect) și, după ce voi scrie mai jos o glumă care sintetizează magistral STAREA DE AZI, o să închei abrupt.

- Cioc! Cioc! Cioc!
- Cine e?
- Zâna cea bună!
- Și, mă rog, de ce ai un topor?
- Nu sunt bine dispusă azi...

Gânduri care se urnesc greu

„Zâmbetul e ca ștergătorul de parbriz: nu oprește ploaia, dar îți permite să-ți vezi de drum.” (Jeanne Wasbro)  

Azi, ca și ieri, ca și în ultimele zile ale anului trecut, pe lângă dezamăgirea că nu e zăpadă la Domnești, pe lângă faptul că-mi reproșez că am exagerat un pic cu „gustatul” bucatelor de la mesele de Sărbători, am mai luat și un ticălos de virus, așa că tușesc și mi-e tare rău. Asta e scuza mea de astăzi pentru că nu am inspirație deloc. Scuză la fel de puerilă și rizibilă ca acelea ale foștilor mei elevi, atunci când nu-și făceau tema. Dar eu nu renunț, am să-mi găsesc în curând inspirația cea fugară și plină de capricii. Așa că, fatalmente, n-o să scriu mult azi. Am vrut doar să fac trecerea în anul ce abia a început. Fără prea multe comentarii. Fără prea multe planuri. Fără prea multe speranțe. Vor veni pe parcurs. Gândurile mi se urnesc greu, dar totul e să nu-mi pierd răbdarea, căci odată urnite... Imaginea chiar m-a făcut să zâmbesc. Mi-a plăcut și motto-ul, dar când am vrut să văd cine este doamna care l-a creat, ei bine, GOOGLE a ridicat neputincios din umeri. Nu le poate ști nici el pe toate, nu? Bun, îmi urez și vă urez toate cele bune în anul 2018 și închei. Punct.