Gânduri scrise despre „a ști”

„Cine nu știe și nu știe că nu știe, e prost. Ocolește-l.

Cine nu știe, dar știe că nu știe, e ignorant. Învață-l!

Cine știe, dar nu știe că știe, e adormit. Trezește-l!

Cine știe și știe că știe, e înțelept. Ascultă-l!” 

                                                (Proverb arab)

Da, știu că am mai pus cândva acest motto, știu că am mai comentat ceva (dar nu mai știu ce), însă vreau să-l reiau. Un motiv ar fi că nu-mi venea în minte un alt subiect (timp urât, frig, prea multă odihnă și mâncare) și un alt motiv este că, văzându-l scris pe nesfârșitele câmpuri ale Internetului, pe care le bat grațios (expresia corectă: „a bate câmpii”), mi-au venit vreo câteva idei firave. Din cauza vremii de afară (zici că e o zi de iarnă!), avântul meu grădinăresc a fost stopat nemilos, deci mi-am zis să „mă dau” un pic intelectuală. Deci m-am apucat să scriu ceva. Aș zice că asta știu, cât de cât. Da, e un fel de joc de cuvinte, la fel ca și următorul: „Știi! Tu știi ca să scrii și scrii ca să știi”. Nu, nu-i vorba de mine, am ales persoana asta și pentru a mă juca cu vorbele, dar și pentru a sublinia că acestea sunt singurele cazuri când întâlnim la verbele astea doi de „i” (dar asta nu pentru că domniile voastre nu ar ști, nu, Doamne ferește, doar pentru că am văzut știri, pe la televiziuni sau în ziare, care mai calcă regulile gramaticii). Proverbul arab pus de mine ca motto se joacă și el cu cuvintele, dar conține patru mari adevăruri. Ceea ce trebuie să vă mărturisesc, domniile voastre, e că eu am trecut prin toate aceste patru etape: am fost proastă, ignorantă, adormită și înțeleaptă (înțeleptă, mai rar, e drept!). Dar vă întreb: cine poate susține, fără să (se) mintă, că a fost toată viața înțelept?  

Gânduri fără cifru

Astăzi e luni, este a doua zi a Sărbătorilor de Paști, și afară plouă. O foarte binevenită ploaie. Îmi beam liniștită cafeaua, acum vreo oră, o oră jumătate și, uitându-mă afară, mi-a trecut prin minte: „ia uite, natura e veselă pentru că face un duș”. Apoi, din curiozitate, am intrat pe „Google” pentru a vedea dacă și unde s-a mai folosit expresia asta. Nimic nou sub soare (Nihil novi sub sole)! E drept că mai citisem despre nori care se scutură, despre ceruri care plâng, dar de expresia asta chiar nu-mi aminteam. Am mai scris, mai demult, cum că e posibil ca eu să fi citit, în adolescență, un lucru și apoi să-l spun astăzi ca și cum îmi aparține sau, mai plastic, ca și cum eu aș fi inventat roata. Și am dat și explicația: nu mint, nu vreau să fur metaforele sau personificările altora, fenomenul ăsta se numește criptomnezie. Deci, iată ce-i cu ea, după cum ne spune „Wikipedia”: „Criptomnezia (din greacă κρυπτός kryptos „ascuns“și μνήσης mnésis „amintire“, prin franceză cryptomnésie) este o tulburare de memorie, care e caracterizată prin incapacitatea de a diferenția evenimentele trăite de propria persoană de cele din vis, citite sau auzite. Criptomnezia este o paramnezie caracterizată, pe de o parte, prin uitarea unor date importante sau oameni însemnați și, pe de altă parte, prin aceea că subiectul își atribuie materiale mnezice (citite sau auzite), el prezentând operele sau creațiile ca fiind producție proprie (e denumită și plagiat involuntar)”. „Cunoscute cazuri de criptomnezie (mai mici sau mai mari) au fost la R.L Stevenson în "Insula Comorilor", Nabokov în "Lolita" și Nietzsche în "Așa grăit-a Zarathustra". (spune Tudor Mavrodin în „Dictando”). Acuma, să nu înțelegeți, domniile voastre, că am ceva tulburări psihice, nu, eu cred că multor oameni li se întâmplă să aibă sentimentul că ceea ce spun (sau scriu) s-a mai spus (sau scris) o dată. Așa că s-o lăsăm așa: natura face un duș iar eu sunt bucuroasă că grădina mea va fi mai frumoasă, încercând să nu mă gândesc la batalioanele de limacși care își vor face apariția după ploaie. Dar, vorba lui Coșbuc (în poezia ce se numește, cum altfel, „Lupta vieții”): „O luptă-i viața; deci te luptă” și, vă rog să mă credeți că nu sunt ironică, chiar va urma o luptă. Dar, deocamdată, e luni, a doua zi a Sărbătorilor de Paști, și afară plouă.

Gânduri despre Lumină

„Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine.” (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

Aseară, după ce am luat Lumină, am mers, ca în fiecare an, spre cimitirul din sat, pentru a aprinde o lumânare la mormintele celor dragi. Pe drum, am încercat să nu mai fiu deranjată de mulțimea de mașini, care se îndrepta vijelioasă spre cimitir, nici de faptul că iluminatul public luase o pauză, deci ne pândeau tot felul de pericole, căci toți știm cum arată drumurile noastre. Am reușit, cu un imens efort de voință, să nu mă mai stresez, când așteptam în jurul bisericii, și în timp ce se lua Lumină, că se tot auzeau sonerii de telefoane, sau că cineva venise cu un câine care nu agrea deloc mulțimile. Cred că, una din două, sau am devenit ceva mai îngăduitoare și înțeleaptă, sau încep să fiu conștientă că, dacă nu pot schimba o stare de fapt, mai bine îmi văd de-ale mele. În cimitir, era o mare de luminițe mișcătoare, iar oamenii își spuneau „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” și „La mulți ani!” Ăsta-i unul dintre momentele când mă bucur că am revenit în satul natal, unde sunt, ca peste tot, și bune și rele, dar mie mi se pare mai bine ca oriunde. Cu gândul, plin de recunoștință, la marea diferență dintre lumină și Lumină, vă doresc, domniile voastre, toate cele bune. La mulți ani!

Gânduri de interior...

După ce, timp de aproape zece zile, am tot robotit pe afară (cum am mai spus, fără prea mare spor, dar să trecem...), azi m-am luat de mână, mi-am adunat gândurile zburătăcite și am intrat hotărâtă în casă, pentru că pe-afară nu mai eram decât eu, vreo șapte-opt amărâte de grade Celsius, un vânticel cam aprig și un cer tare întunecat. Asta față de ieri, când era cald ca vara. Am făcut un pic de foc și am trecut la... o mică pauză. Căutând pe Internet vreo imagine cu nori și amenințare de ploaie (bine ar fi!) dau de poza asta care mă duce cu gândul la un serial pe care l-am văzut în tinerețe, „Linia maritimă Onedin”, pe care cei de vârsta mea cred că și-l amintesc. Ca să vedeți și domniile voastre cum lucrează mintea mea prin ricoșeu. Iată ce-am găsit despre film: „Linia maritimă Onedin este un serial de televiziune de la BBC difuzat între anii 1971 şi 1980. Serialul a fost creat de Chiril Abraham. E un serial de aventură a cărui acţiune se petrece la Liverpool între 1860 şi 1886 şi care se concentrează pe înființarea şi consolidarea unei companii de transport maritim, Onedin Line, nume ce vine de la proprietarul şi fondatorul său, James Onedin. Vieţile membrilor familiei, în special a fratelui şi partenerului său, Robert, şi a surorii sale, Elizabeth, se împletesc cu tema centrală a serialului. Serialul mai ilustrează anumite schimbări ale epocii în afacerile cu transportul maritim, ca trecerea de la construcția de nave de lemn la construcţia navelor din oţel sau de la cele cu vele la cele cu abur. Serialul mai scoate în relief rolul pe care companiile maritime l-au avut în afacerile de stat, în politică şi comerţul cu sclavi. În plus, este amintită construcţia Canalului Manchester într-unul dintre episoade”. După ce am gugălit repede după nume, am vrut să descopăr dacă sunt site-uri care îl mai difuzează. Mda, aș zice că nu. Era fain să pot să-l văd din nou, îmi amintesc prea puțin acțiunea, dar melodia de la început, din baletul „Spartacus” de Aram Haciaturian, mi-a rămas în minte, și-mi place nespus. Deci, printre dereticare prin casă, mers după cumpărături, și altele, gândurile mele (cele de interior) sunt plecate întru visare (ascultând melodia de început a serialului despre care am făcut vorbire) pe o mare imaginară, cu o corabie imaginară spre o insulă imaginară, unde sunt doar oameni buni, primitori, veseli, darnici, binecrescuți, culți și plini de gânduri bune. Accentuez pe cuvântul „imaginar”...

Gânduri ca pomii în floare

Până acum, la orele nouă (mda, după ora de vară), astăzi e o zi frumoasă, nu prea caldă, dar însorită. Și plină de semnificații și binecuvântări. Azi e musai ca sufletul și gândurile noastre să semene cu niște pomi înfloriți. E ziua de Florii. Se pare ca denumirea populară a acestei sărbători vine și de la ziua celebrării zeiței romane a florilor, Flora, peste care s-a suprapus intrarea Domnului Iisus în Ierusalim. Tot de la Flora vine și simbolistica de renaștere a naturii însă, potrivit specialiștilor, cel mai mult primează semnificația creștină a evenimentului. (Vedeți, domniile voastre, mi-am făcut temele, ca de obicei!) Fiind și zi de serbare a vegetației, ea are ca simbol ramurile de salcie. Tradiția spune că, înainte de Duminica Floriilor, se strâng brațe întregi de ramuri înmugurite de salcie și se duc la biserică, pentru a fi sfințite de preot. Printre sutele de poze cu pomi în floare (vezi titlu!), am găsit una unde se vede în depărtare turla Catedralei din centrul Timișoarei. Atât lăcașul sfânt, cât și orașul de pe Bega, au în sufletul meu un loc aparte, făcându-mă să mă simt binecuvântată că am putut trăi acolo, chiar și numai patru ani. 

Gânduri pierdute și găsite...

G

„Ține socoteala fiecărei zile, ține cont de fiecare minut pierdut” (Thomas Mann)

Am căutat („gugălind” de zor, bineînțeles) oarece imagine care să se potrivească cu starea mea de azi. Cam asta ar fi. Acum, fiecare dintre domniile voastre poate să-și imagineze ce vrea despre corelația poză-stare de spirit, căci eu nu am să explic ce și cum. Un pic de mister nu strică. Și am ales acest motto pentru că mi-a plăcut, dar și aici e loc de interpretări diverse: ceea ce înseamnă timp pierdut pentru unii, pentru alții e ceva de mare importanță. Oricum, nu de asta m-am așezat eu în fața calculatorului, ci pentru că vreau să arăt că tot ceea ce e spus clar, simplu și cu un pic de umor, este mai ușor și mai repede receptat de cei din jur. O să dau ca exemplu Teoria relativității a lui Albert Einstein. Mărturisesc că nu am priceput niciodată mai nimic din ceea ce am citit despre ea, pentru că am un fel de blocaj mental în fața a tot ce ține de matematică, fizică, chimie (și altele multe, dar nu vreau să vă las impresia, domniile voastre, că sunt definitiv și iremediabil proastă). Wikipedia, cu stilul ei de neconfundat, ne spune despre ea următoarele: „Teoria relativității reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii formulate de Albert Einstein: relativitatea restrânsă și relativitatea generalizată. Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul și distanțele unui eveniment măsurate de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelorași legi fizice. Când doi observatori examinează configurații diferite, și anume deplasările lor, una în raport cu cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în mod necesar o anumită formă”. Și așa mai departe. Nu zic că e chiar de neînțeles, dar totul e destul de sec și anost. Și iată ce spune, cu umorul său de neconfundat, Einstein însuși despre teoria sa: „Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut și ți se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră și ți se va părea un minut. Aceasta este relativitatea”. Ei, parcă e altfel, nu?

Gânduri în Prier

Iată-ne și în aprilie, domniile voastre. Luna a început de ieri, dar eu eram ocupată cu diverse munci și apoi, nu voiam să credeți că ce scriu eu aici e o păcăleală. Azi e duminică, pot să-mi odihnesc un pic oasele ostenite, iar gândurile îmi sunt ocupate cu senzația pe care am avut-o încă de dis-de-dimineață, și anume că trăiesc unul dintre rarele momente din viața mea când nu mă mai înec în cine știe ce amintiri din trecut (deși unele îmi sunt chiar dragi) și nici nu mă mai stresez cu griji și angoase despre viitor, ci pur și simplu mă bucur de clipa de față, de ziua asta cu soare, de vrăbiuțele ce-mi ciripesc (nu, n-ați ghicit, nu în cap, ci la geam!), de zarzării în floare, și de bla-bla-bla. Acest „bla-bla-bla” ușor argotic, (pus de mine aici ca să nu vă plictisesc și să nu alunec în descrieri sămănătoriste, mult prea idilice), îl puteți înlocui în gând (sau, mă rog, cu voce tare) cu ceea ce vă bucură CLIPA DE FAȚĂ pe fiecare. Știu că momentul acesta va trece, știu că „gândirea pozitivă” se va arăta neputincioasă în fața muntelui de facturi și rate neplătite, a grijilor zilnice și a regretelor inerente, dar eu mă bucur de ea ACUM. În altă ordine de idei, nu mă pot dezbăra de obiceiul de-o viață de a explica totul, de a face recapitulări și de a da (în cazul de față, metaforic) teme pentru acasă. Așa că iată, domniile voastre, ce spune Wikipedia despre luna care a început:

„Aprilie sau Prier este a patra lună a anului în calendarul gregorian și una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile. Aprilie începe (astrologic) cu soarele în semnul Berbecului și sfârșește în semnul Taurului. Din punct de vedere astronomic, luna aprilie începe cu soarele în constelația Peștilor și se sfârșește cu soarele în constelația Berbecului. Numele lunii aprilie (latină: Aprilis) vine de la cuvântul latinesc „aperio, ire” („a deschide”), deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelor. Înainte de anul 700 î. Hr., luna aprilie era a doua lună a anului în calendarul roman și avea 29 de zile. După ce Iuliu Cezar a introdus calendarul iulian în 45 î. Hr., luna aprilie avea 30 de zile și devenea a patra lună a anului. Grecii numeau luna aprilie „Mounichion”. În România, luna aprilie, popular, se numește Prier, Florariu, Traista-n băț. În aprilie continuă semănăturile de primăvară, se închid țarinele pentru pășunatul devălmaș, se formează turmele, se tund oile înainte de a fi urcate la munte, se construiesc sau se repară țarcurile și oboarele pentru vite etc. Aprilie începe cu aceeași zi a săptămânii ca și iulie în toți anii și ca ianuarie în anii bisecți”.