Gânduri caleidoscopice

        "Einstein, un geniu cu un simț al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observația că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Vedeţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea asta lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligați şi asta pentru că avem griji, pentru că mare parte suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte (am folosit generalizarea asta pentru că am vrut să fiu politicoasă) educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem.

         Eu îi admir sincer, domniile voastre, pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Sunt binecuvântaţi. Dar sunt aşa de puţini. Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine. Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi iar nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri!"

       Ei bine, asta scriam eu într-un articol, acum vreo trei-patru ani. De atunci, şi eu, şi domniile voastre am râs, am plâns, am avut zile mai bune, mai rele, dar trebuie să mărturisesc că, în general, gândesc tot cam aşa şi acum. Acum, sincer, nu ştiu dacă asta e bine, în sensul că nu-mi schimb gândurile şi convingerile după cum bate vântul, sau e rău, că am înţepenit (da, cred că ăsta-i termenul!) într-un anumit mod de gândire şi nu sunt permeabilă la nou, la inedit, nu sunt adaptabilă. Ca să ies din această dilemă de Balanță, am să scriu, în încheiere, o glumiţă:   

    "Balena mascul se învârte nervos în jurul balenei femelă:

- Guvernele tuturor ţărilor, sute de organizaţii ecologiste, lideri politici de marcă, milioane de oameni, toţi se luptă ca specia noastră să supraviețuiască, iar tu îmi spui mie că te doare capul?!"

Gânduri "comme ci, comme ça" reloaded

  Motto: "Trebuie să fim modești şi să ne amintim că toţi ceilalţi ne sunt inferiori" (Oscar Wilde). Gândurile mele de azi sunt grăbite şi au tendința să zburde în toate direcțiile. Ce reușesc să prind, trec aici. Mai întâi, titlul postării de data trecută era inspirat dintr-o întâmplare de pe vremea când predam franceza şi o copilă de clasa a II-a, neluând în seamă interdicția mea de a trage cu ochiul în manual ("dragii mei, în franceză una se scrie şi alta se citeşte, vă învăţ eu mai târziu toate secretele"), mi-a răspuns la clasica întrebare "comment ça va" cu un neaoş "comeci comeca", lucru ce ne-a distrat, pe toţi, multă vreme. Ei bine, am pus titlul, dar am uitat să spun de ce, pentru că gândurile mi-au zburat la altceva. Ceea ce am pus ca motto astăzi este un alt gând ce stă să fugă (sau să bată câmpii, uneori la mine e cam același lucru) şi anume că umorul lui Oscar Wilde mă ajută foarte mult în momentele când dorința mea obstinată de a rămâne modestă şi de bun simţ se loveşte de atitudinea şi vorbele unor semeni ai mei care seamănă cu nişte personaje din ceea ce numeam în copilărie "filmele cu proşti". Şi, de vreme ce eu nu mă pot schimba şi, ceea ce e mai rău, nu-i pot schimba nici pe ei, măcar să reușesc să râd din toată inima, face bine la inimă şi la moral. Dar, printre cascade de râs, nu pot să nu mă întreb cât de infinită poate fi  răutatea unora, dorinţa de a face rău şi, mai ales, neluarea în seamă a înţeleptei ziceri cu "paiul din ochiul vecinului versus bârna din ochiul propriu". Şi, fiindcă tot vorbeam de gânduri nestatornice, vreau să spun că imaginea nu are nicio legătură cu ce am scris, este doar o altă fâlfâire de gând, o dorinţă de a mă simţi ca personajul din poză (deşi nu pot băga mâna-n foc că aşa ceva se poate ghici), iar ca fundal muzical îmi zumzăie în minte melodia aceea de la "Tezaurul folcloric" al Marioarei Murărescu. Şi, fiindcă tot am terminat de văzut un excelent serial englezesc, "Outlander", trec cu gândul la melodia de la începutul episoadelor şi mă duc puţin şi prin misterioasele locuri ale Scoţiei. În regulă, ăsta e ultimul gând fugar ce merită să fie trecut aici. Acum revin în banalitatea de fiecare zi: grădinărit, curăţenie în cămară, spălat rufe, cumpărături, şi altele.

Gânduri "comme ci, comme ça"

  

        Nu prea am vreme astăzi să scriu, dar mi-am adus aminte că zilele trecute am găsit într-un caiet al meu din studenţie poezia "Rondelul meu"  de Alexandru Macedonski, aşa că renunţ la orice comentariu, căci ar fi de prisos (în afară, poate, de cel în care mă cert că am uitat atâta vreme de ea) şi o transcriu mai jos: 

"Când am fost ură am fost mare,
 Dar, astăzi, cu desăvârșire
 Sunt mare, că mă simt iubire,
 Sunt mare, căci mă simt uitare.

 Ești mare când n-ai îndurare,
 Dar te ridici mai sus de fire
 Când ți-este inima iubire,
 Când ți-este sufletul iertare.

 Știu: toate sunt o-ndurerare,
 Prin viaţă trecem în neştire,
 Dar mângâierea e-n iubire,
 De-ar fi restriștea cât de mare,
 Şi înălțarea e-n iertare."
 
 

Serpentine (iar?!) printre gânduri

   Nu am habar unde-i plaja asta şi mărturisesc, domniile voastre, că nici nu-mi pasă pentru că, paradoxul paradoxului, acum chiar nu vreau să plec nicăieri (decât, poate, în imaginația mea, bineînțeles, unde călătoriile continuă să-mi placă). Deci, în mintea mea sunt acolo, pe plaja aia, e cald, stau întinsă într-un hamac şi citesc. Şi când mă gândesc că erau timpuri când aş fi dat orice să pot pleca de-acasă! Ei bine, sunt schimbătoare. Ca vremea. Acum vreau să stau acasă. E vineri, sunt acasă, şi trebuie să-mi spun mereu în gând că e vară, e iunie, e cald şi biiine. Căci, helas, afară sunt doar vreo treisprezece grade amărâte, bate vântul, plouă şi e o atmosferă de toamnă... (am vrut să zic "bacoviană", dar e prea clişeu...) Dar m-am hotărât (pentru a patru suta cinzeci şi șasea oară în ultimii doi ani) să încerc să gândesc pozitiv. Deci, îmi zic că ploaia e bună pentru natură şi pentru culturile agricole, că am o casă unde să stau, ceea ce e minunat, iar faptul că stau înfofolită ca iarna e de-a dreptul hilar, aşa că râd (mă rog, zâmbesc, căci știți ce se spune despre cei ce râd singuri) şi simt cum întreg Universul râde cu mine (sau de mine, dar ce mai contează).

Hai-hui printre gânduri

     

        Mai zilele trecute am terminat de văzut al cincilea sezon din serialul "Game of thrones" (tradus la noi "Urzeala tronurilor"), produs de HBO după romanele lui George R. R. Martin. Excelent film. Bine făcut, bine jucat. Un regal. Atâta doar că mi-au omorât personajul preferat. Deh! Anul viitor va apărea, se pare, sezonul şase. Acum mă gândesc intens cam ce economii drastice trebuie să fac pentru a-mi cumpăra şi cărţile.                                

      În altă ordine de idei, sau poate că nu, depinde cum privesc lucrurile, în ce moment şi cu ce dispoziţie, am văzut că citatul ce-mi place foarte mult, scris de un teolog american, Reinhold Niebuhr, se spune în America la adunările celor de la A.A. Dar e valabil şi pentru cei care nu au dependențe. Eu aşa cred, atâta că nu prea am ajuns la înțelepciunea necesară pentru a face diferența. (Doamne, dăruieşte-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile ce stau în puterea mea, şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele.")

       Ei, acum am plonjat zglobiu într-un sitcom american (vezi imaginea de mai jos), pentru că-mi era necesar un pic de amuzament. Şi îl am. Aşa că mă hlizesc zilnic, printre momentele de grădinărit, alergat după cumpărăturile zilnice, dat telefoane disperate pentru a-mi procura lemnele necesare "iernii ce va să vie", făcut curățenie prin ceea ce sper că va deveni o mansardă locuibilă, dar care acum e un pod plin de vechituri, făcut mâncare, spălat (ştiţi şi domniile voastre, adică viaţa noastră cea de toate zilele).

Ploaie de gânduri

  

    Astăzi plouă şi pe meleagurile mele. E de bine, căci mica mea grădină începea să semene cu Sahara. Şi aşa era devastată de lăcomia insațiabilă a melcilor, acum se şi usca. Eforturile mele de a o uda erau cam în van. Dar acum se bucură de această binevenită ploaie. Deci, mă bucur şi eu. Sau, cel puţin,  încerc să mă bucur, căci nu sunt o mare fană a ploii, a cerului plin de nori şi a scăderii dramatice a temperaturii de la o zi la alta. Gândurile mele din ultima vreme au fost destul de anoste (şi continuă să fie, după cum o demonstrează rândurile de mai sus), dar sper că munca din săptămâna care vine o să-mi mai oxigeneze un pic creierul şi atunci voi fi în stare să emit şi altceva decât platitudini. Deci, anostele mele gânduri au oscilat între dorința de a nu mai fi aşa de singuratică şi aceea de a trăi undeva, în vârf de munte, fără nicio altă ființă umană în preajmă. Sau între dorința de a acționa, de a-mi "lua destinul în propria mână" (mare gogomănie, domniile voastre!) şi instinctul de a pleca genunchii, a face o rugăciune şi a lăsa totul (mă rog, nu chiar totul, conform zicalei că "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă") în mâna Domnului. Sau între dorinţa de a fi politicoasă şi a asculta sfaturile, bârfele, îndemnurile înspre o "gândire pozitivă", criticile semenilor mei şi pornirea de a le da cu tifla. Oricum, verbul de bază este "a oscila", aşa cum se cuvine la o Balanţă...

Gânduri sinusoidale

   

 "Libertatea gândirii o avem, ne mai trebuie gândirea". (Karl Kraus)

   Deşi nu am fost o mare fană a matematicii sau fizicii, am pus azi titlul ăsta ce conţine un adjectiv atât de "ştiinţific" pentru că exact aşa au arătat, în ultima vreme, gândurile mele. Adică tindeau să fie amărâte pentru că nu prea mi-a fost bine, pentru că duc lupte prometeice să mă descurc cu amărâta asta de pensie, pentru că aud numai de decese ale unor oameni ce mi-au fost dragi, rude, amici sau doar cunoștințe. Şi, pe de altă parte, eu încercam, cu slabe puteri, să le fac să fie mai sprinţare, folosind diverse tertipuri. Deci, sus, jos, se ondulau săracele gânduri, rezultatul fiind o uşoară confuzie a lor şi o sastiseală (folosit aici de dragul lui Caragiale, şi doar uşor sinonimic cu "plictiseală", că n-am eu vreme să mă plictisesc) a mea.

   Cât priveşte motto-ul, mi-a plăcut la nebunie, l-am mai întâlnit, dar nu știam autorul. Acum am aflat. Karl Kraus a fost un eminent scriitor și ziarist austriac, poet, eseist, dramaturg și pamfletar. Este cel mai apreciat satirist de limbă germană al secolului XX, atacurile sale vizând presa, cultura și politica, atât germană cât și austriacă. Deci, domniile voastre, sinusoidal sau nu, "liberă sunt, de nimeni nu depand" (vorba Ziţei, personajul lui nenea Iancu), deci o să încerc, în continuare, să gândesc...