Serpentine (iar?!) printre gânduri

   Nu am habar unde-i plaja asta şi mărturisesc, domniile voastre, că nici nu-mi pasă pentru că, paradoxul paradoxului, acum chiar nu vreau să plec nicăieri (decât, poate, în imaginația mea, bineînțeles, unde călătoriile continuă să-mi placă). Deci, în mintea mea sunt acolo, pe plaja aia, e cald, stau întinsă într-un hamac şi citesc. Şi când mă gândesc că erau timpuri când aş fi dat orice să pot pleca de-acasă! Ei bine, sunt schimbătoare. Ca vremea. Acum vreau să stau acasă. E vineri, sunt acasă, şi trebuie să-mi spun mereu în gând că e vară, e iunie, e cald şi biiine. Căci, helas, afară sunt doar vreo treisprezece grade amărâte, bate vântul, plouă şi e o atmosferă de toamnă... (am vrut să zic "bacoviană", dar e prea clişeu...) Dar m-am hotărât (pentru a patru suta cinzeci şi șasea oară în ultimii doi ani) să încerc să gândesc pozitiv. Deci, îmi zic că ploaia e bună pentru natură şi pentru culturile agricole, că am o casă unde să stau, ceea ce e minunat, iar faptul că stau înfofolită ca iarna e de-a dreptul hilar, aşa că râd (mă rog, zâmbesc, căci știți ce se spune despre cei ce râd singuri) şi simt cum întreg Universul râde cu mine (sau de mine, dar ce mai contează).