Şi iar pe gânduri...

5. Să nu te crezi pierdut
   Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoștea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare, şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândești că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare, omul e capabil de orice rău, el se pornește cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-și călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevarat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduiești”.
6. Să nu te crezi sfânt
    Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primești și să nu le crezi, primul, că nu te vei mântui și al doilea, ca ești sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să foloseasca darul prostește, după care ajunge să-şi piarda demnitatea.
7. Să nu te pui chezaș
    De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut doar rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toata lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, au fost numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia ca dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără sa implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greșeala. Odată, am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

Tot pe gânduri...

  Şi, în continuare, decalogul părintelui Savatie:
 
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ți-a dat în dar
   Am înțeles asta în adolescență. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iași, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreață. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţa, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp sa le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic: "Îl dau aşa, eu nu vând". Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
   De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simțit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorba proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, asa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absență, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

Pe gânduri...

     E cald, sunt tare obosită şi nu am prea multă vreme de stat pe aici. Aşa că o să vă transcriu, domniile voastre, vreme de câteva zile, zece ziceri înţelepte ale ieromonahului Savatie (Ștefan Baştovoi). Îţi dau de gândit.
1. Să nu uiți că trebuie să mori
   Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpada, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut, pentru prima oară, descoperirea singurătății şi a mortii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casa, la mama, mergând atât de încet, încât sa-i dau ragaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiți că trebuie să iubești
   Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubești. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înțelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mămica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută, pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

Gânduri bramburite

                Nu am mai dat pe aici, pe la blogul meu, din varii motive, nu vreau să intru în detalii. Din lipsă de inspirație şi de timp, am întrerupt şi scrierea așa-zisului meu roman. Deh, aş zice că nu-i nicio pagubă, că tot nu-l citea nimeni. Acum, la mijloc de august, după ploile ce au curs mereu, cu obstinație, de prin aprilie, e un soare așa de năucitor, încât simt cum, realmente, gândurile mi se lichefiază. Aşa că o să scriu mai rar şi mai puţin. Cred că vă amintiți, domniile voastre, de un personaj ce apărea în emisiunile pentru copii şi care se numea Abramburica. Ei bine, mă recunosc în ea, cel puțin ca denumire a stării pe care mi-o dă canicula. Aş putea, parafrazând, să mă numesc Avramburica. Pun punct aici, poate că, în zilele următoare, gândurile mele se vor ordona cât de cât...

Gânduri livreşti (VIII)

Motto:
"Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea" (Albert Einstein)

       Ei bine, imaginaţia mea, aşa slăbuţă cum e ea,  se opreşte aici. Cel puţin în ceea ce priveşte proiectul meu de roman. Dacă mai scriu ceva, o să revin. Dacă nu, nu.

         Ziarul „Dreptatea” avea birourile într-una dintre clădirile futuriste apărute în Bucureşti după 1990, imobil ce părea un OZN aterizat forţat undeva pe lângă Autogara Filaret. Arhitectura îndrăzneaţă, din oţel şi sticlă, contrasta cu grămezile de moloz de la un şantier din apropiere. Contraste pe care le întâlneai peste tot în capitala României. Doru Mănăilă se prezentă plin de aplomb în redacţie, ajunse în anticamera cabinetului redactorului şef şi-i zise secretarei Buldogului Incoruptibil, o jună blondă, minionă şi foarte sofisticată:

         - Duduie scumpă, vă rog să-l anunţaţi pe şeful dumneavoastră că Doru Mănăilă vrea să-l vadă.

         - Domnule dragă, lăsaţi-i o carte de vizită, nu e acum în birou, e pe teren.

         - În regulă, îi las un mesaj, o să trec iar mâine pe aici. Dar, ia spune-mi, frumoaso, nu vrei să iei diseară cina cu mine?

         - Nu, domnule, nu vreau. Întâi şi-ntâi, pentru că sunt măritată, în al doilea rând, nu-mi dau întâlniri cu „competiţia”. Şi apoi, nu prea sunteţi genul meu...

         - Ha, ha, frumoasă, deşteaptă şi cu umor! Îmi placi din ce în ce mai mult! Ce competiţie, scumpo, că eu nu am niciun rol în biznisul unchiului meu...

         - Păi, atunci, de ce vreţi să vorbiţi cu domnul Cernea, pentru că spuneţi că nu aveţi absolut nimic în comun? Oare e în legătură cu Daria?

         - Bine, hai, s-o lăsăm baltă. Pe mâine, draga mea!

      Ieşi zâmbitor din birou, părând nepăsător şi blazat, dar înjurând în gând: „A dracului maimuţă, îndrăzneşte să râdă de mine şi să mă înfrunte. Dar adevărul e că m-a ghicit din prima. Ce dracu’ să mai încerc cu matahala aia de şef al ei, ce să-i mai spun, dacă ea deja ştie ce vreau!? Trebuie să recunosc, tipa e spirt, să le ia naiba de stereotipuri, nu toate blondele sunt proaste, nu?”

        Se îndreptă grăbit spre maşina luxoasă pe care i-o dăruise unchiuleţu’ şi o porni vijelios spre centrul oraşului. Trebuia să se întâlnească la „Capşa”, peste vreo jumătate de oră, să ia masa cu doi prieteni, şi apoi va vedea, o să-şi facă un plan cum să rezolve cu ziarista aia, o să încerce să-l abordeze pe Gil Folescu, trebuie să rezolve, pentru că altfel nu mai avea zile bune cu Bătrânul. Ţinea într-un fel la el, dar mai mult îi era teamă. Fusese crescut de Petre Mănăilă care era fratele mamei sale, după ce părinţii lui muriseră într-un accident de maşină. El avea atunci cinci ani şi sora lui, Eliza, era bebeluş, avea vreun an şi jumătate. Erau amândoi la bunicii din partea mamei, la Jina, prin părţile Sibiului, se apropiau Sărbătorile Crăciunului, iar părinţii lor se îndreptau spre ei, să fie împreună, ca în fiecare an. Un şofer beat a intrat în ei şi, printre fiarele răsucite ale maşinii, au fost găsiţi morţi amândoi.

Gânduri livreşti (VII)

       Hamac, soare blând, palmieri, mare de smarald, o băutură răcoritoare, o carte bună (ei, și aș mai putea enumera vreo câteva, dar mă privesc doar pe mine), cam asta visam eu ieri, când afară erau vreo paisprezece grade, ploua violent, bătea vântul şi, fatalmente, se oprise şi curentul electric. Aveam de gând să scriu ieri toate acestea, dar mi-a cam pierit cheful, din cauzele enumerate mai sus. Şi apoi, nici nu cred că ar trebui să fie aşa dese episoadele din romanul meu, pentru că în curând nu o să mai am ce posta. Deci, partea a şaptea:    

 -  Nu, serios, nu-mi amintesc nici măcar cum mă cheamă pe mine, cât despre alţii, ce să mai zic! Am un fel de lapsus imens, mintea mi-e complet în ceaţă, doar nişte vagi amintiri. Singurul lucru care mi-a venit în minte acum, chiar în dimineața asta, e câte ceva din romanul „Pe aripile vântului”. Şi cred că ştiu ceva engleză.

 -  Ha, ha, asta chiar e bună! Nici măcar nu erai prea mare fană a cărţii ăsteia. Adică, ţi-a plăcut, dar aveai altele care-ţi plăceau mai mult. În fine, trebuie să fie ceva care te-a făcut să-ţi aminteşti asta. E bine, pot urma alte amintiri. Şi în tinerețe, îmi amintesc că eram toţi de-acord că semeni cu Scarlett.

 - Nu, nu semăn. Şi, cum adică în tinereţe? Ce, acum suntem bătrâni? De când ne ştim? În ce an suntem? O, Doamne, cred că iar îmi vine să plâng...

 - Hai, nu mai fii necăjită! Lasă că-ţi spun eu tot. În fine, aproape tot! Eu, adică prietenul tău de-o viaţă, "muşchetarul" Gil Folescu! En garde!

 - Gil, aha, Gil, bine! Da, chiar te rog, Gil, spune-mi tot! Adu-mi mai întâi o oglindă şi apoi o să încep chestionarul...

 - Ei bine, poţi să treci direct la întrebări, căci Marele-om-în-alb, adică doctorul tău, pe care, apropo, îl cheamă Şerban Enescu, frate cu Radu, ring a bell? Nu? Nu-i nimic, lăsăm pe mai târziu. Deci, Şerban a zis, foarte hotărât, „fără oglindă încă vreo zece zile”. Eşti umflată la faţă şi, pe alocuri, vânătă-verzuie, plină de bandaje, dar fii liniştită, eşti tot frumoasă...

 - Minţi, dar passons! Îmi place când mă minte cineva frumos! În regulă, haide, Gil, prima şi cea mai importantă întrebare: cine sunt eu?

 - Păi, draga mea, contrar celor spuse de Şerban, că ar trebui să te lăsăm să-ţi aminteşti totul singură, eu cred că ai nevoie să fii un pic ajutată.

 - Da, da, sunt de-acord cu tine! Ei? Hm?

 - Păi, eşti Daria Nicoară...

                                                                  *

                                                        *                 *

Gânduri livreşti (VI)

  Iată-ne aşadar, domniile voastre, şi în iulie! Şi iată şi "episodul" cu numărul şase:

      După ce a ieşit asistenta, am închis ochii şi am încercat să-mi readuc fulgurările acelea de amintiri în minte. Deci era Crăciun, nu mai ştiu în ce an, dar cred că eram prin liceu şi eram la bunici, la ţară. Da, îmi amintesc de căsuţa frumoasă, văruită în alb, de mobila din lemn de cireş geluit, de sobele mari şi albe, de plocatele pufoase din lână lungă, albă, de mirosul îmbătător al gutuilor, levănţicii şi busuiocului pe care bunica le punea prin camere. Dar nu-mi pot aminti încă de bunica şi de bunicul. Ei, să o iau încet. Deci, citeam „Pe aripile vântului”, era în seara de Ajun a Crăciunului şi eram fericită. Da, eram fericită. Ăsta era sentimentul. Mă simţeam ocrotită şi iubită şi fără griji. Mmm, ce bine e când simţi aşa ceva. E "de bine" că mi-am amintit, pentru prima oară, un moment frumos din viaţa mea. Dar de ce numai atât? Şi ce a declanşat amintirea? Oare când o să pot să-mi aduc aminte totul? Sau, mă rog, ce e important, pentru că, la urma urmei, cred că toţi am vrea să dăm uitării vreo câteva lucruri din trecut. Mintea mea se chinuia să găsească drumul spre lumină. Până să reușesc să-mi dau un răspuns, uşa rezervei s-a deschis şi a apărut capul unui bărbat. A văzut că nu dorm, chipul i s-a luminat şi s-a repezit spre mine, mi-a luat mâna în ale lui şi mi-a zis:

         - Măi, fată dragă, nici nu ştii ce mă bucur că te-ai trezit de-a binelea! Am fost aşa de îngrijorat zilele astea, de-mi venea să mor. Am venit mereu, şi eu, şi Tudor, dar erai tot adormită sau ameţită de la tranchilizante. Săptămâna asta a fost, pentru noi toţi, una de coşmar. Cum te simţi? Hm, i-a spune-mi, eşti bine?

         Înainte să-i răspund, l-am privit cu atenţie. Faţa lui parcă îmi spunea ceva, dar nu, nu ştiam cine e. O fi iubitul meu? Mă privea cu o dragoste neprefăcută. Şi era un bărbat extraordinar de bine. Chiar mai arătos ca doctorul cel tânăr şi decât un alt bărbat pe care mi-l amintesc vag că stătea lângă patul meu şi mă ţinea de mână, când eram aproape tot timpul adormită. Doamne sfinte, cum puteau arăta toţi aşa de bine? Ce-i cu bărbaţii ăştia, nu le e jenă să fie aşa frumoşi? E o indecenţă să arate ei, nişte masculi, mai bine decât o mulţime de femei. I-am zâmbit, l-am privit cât am putut eu de galeş, am fluturat din gene şi i-am zis cu voce suavă:

      - Şi eu mă bucur pentru că te bucuri că mă vezi. Dar, scuză-mă, nu te supăra, cine eşti!?

         - Hai, măi, ţuţu mic, dă-o-ncolo, chiar nu mă recunoşti, sau faci pe eroina de film cu mine? Însă un lucru e sigur: ai încă umorul la purtător. Glumeşti, nu?