Niște gânduri surprinse

E duminică. Nu una obișnuită, ci Duminica Rusaliilor. Urări de bine tuturor! Și azi, și mâine, fiind sărbătoare, eu am hotărât, de comun acord cu gândurile mele, să ne luăm un binemeritat concediu și să citim, să scriem, să „vagabondăm” printr-o lume imaginară, dar și prin grădina cea reală, să ascultăm muzică, să vedem un film (hai, două) și, mă rog, ce vom avea noi chef. Printre lecturile de azi s-au numărat și câteva postări ale mele de pe blog de acum nouă-zece ani, cam din aceeași perioadă, sfârșit de mai, început de iunie. Și, fiți atenți, domniile voastre, ai zice că le-am scris ieri sau alaltăieri. Este uimitor ce s-au potrivit! Și tot uimitor e cât sunt de previzibilă, repetitivă, anostă, monotonă și, uneori, agasantă...

# Postarea unu:

Recitind cele scrise de mine aici în ultimul timp, am văzut că am devenit obsesiv şi supărător de „plângăcioasă” şi cârcotașă. Păi, domniile voastre, nu vreau să fiu aşa... Sunt însă evenimente, oameni dar, mai ales, fenomene ale naturii (cum le învățam noi la școala primară) care mă aduc în pragul disperării. Acum două săptămâni încă făceam focul în casă, pentru că noaptea erau vreo cinci amărâte de grade Celsius, iar ziua era ploaie rece. Ne-a plouat de prin aprilie, mereu-mereu, în mai și în iunie. Zilele astea (de duminică-luni încoace) avem temperaturi de peste 38 de grade (tot Celsius!), aerul se scurge ca o melasă ce nu-ţi dă voie să respiri şi noaptea e aşa de cald, că abia poţi să dormi. Şi, bineînțeles, trebuie să udăm des plantele (din grădină sau din glastre) căci s-au ofilit de tot. Ca și noi. Vorba cronicarului, „să sparie gândul”!

# Postarea doi:

Duminică. E foarte cald, dar parcă nu-mi mai pasă aşa tare. Oricum voi sta mai mult în casă, căci am de lucru (de scris, adică). Încă de dimineață mi-am propus (accentuez pe „mi-am propus”!) să mă conving pe mine însămi (plus gândurile din dotare) că totul e bine. Ei, ştiţi şi domniile voastre că nu poate fi chiar totul bine, dar hai să ne imaginăm că e. Cel puţin, ce e în jurul nostru. La mine, grădina e de un verde viu, păsările ciripesc, iar văzduhul e plin de mireasma celor doi tei bătrâni de la poartă. Mda, începe să semene a poezie sămănătoristă. Cam siropos, nu? Dar nu renunţ, mă ţin cu dinţii (mă rog, puţinii care mi-au mai rămas) de ideea de azi dimineaţă, că vreau să fie bine, să fie linişte, să-mi simt sufletul împăcat. Ceea ce vă doresc, sincer, şi domiilor voastre, cei doi-trei cititori ai acestor rândulețe...