Niște gânduri „siripite”

Am văzut în Calendarul Ortodox că astăzi se va vorbi despre Pilda fiului rătăcitor. Știam despre ce e vorba, dar reiau subiectul pentru că mereu putem învăța ceva nou din Biblie, de fiecare dată când o citim. Dar mai întâi, pentru că vorbim de verbul a risipi/ risipire, doar o observație (nostalgică) despre folosirea lui în vorbirea populară. Când mergeam la bunici și era vară, toată lumea se ducea la siripit fânul, o sintagmă denumind o acțiune care-mi plăcea. Și îmi place și acum. Deci, să purcedem...

(A) RISIPI, risipesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A arunca sau a cădea în toate părțile; a (se) împrăștia. 2. Tranz. A cheltui fără socoteală; a irosi bani, averi. 3. Refl. (Despre oameni) A se răspândi în toate părțile; a se răzleți, a se răsfira. ♦ Tranz. A face să plece din locul unde s-au adunat; a împrăștia. ♦ Tranz. și refl. A (se) răspândi, a (se) propaga o știre, un zvon etc. ♦ Tranz. A pune pe fugă, a respinge, a înfrânge o armată, o ceată de vrăjmași etc. 4. Refl. (Despre nori, ceață, aburi etc.) A se destrăma, a dispărea, a pieri. 5. Refl. și tranz. A (se) dărâma, a (se) prăbuși, a (se) nărui, a (se) surpa. ♦ A (se) nimici, a (se) distruge; a (se) prăpădi. 6. Tranz. A face să dispară, a înlătura, a îndepărta o grijă, o durere, un gând. 7. v.t. (Regionalism; cu complementul „fân”, „otravă”) A întinde. Din bg. razsipja, sb. rasipati. Sursa: DEX '09 (2009).

Pilda (parabola) fiului rătăcitor (fragment dintr-un articol al prof. dr. Constantin Cucoș, articol găsit de mine aici):

https://doxologia.ro/parabola-fiului-risipitor-interpretare-pedagogica/ 

„Tema acestei frumoase parabole a Noului Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii la calea cea dreaptă. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită atitudine faţă de aproapele nostru. Să vedem ce prezintă pilda. Un părinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de moştenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, şi‑a luat lumea în cap, a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în petreceri şi destrăbălare. A ajuns, până la urmă, într‑o cruntă mizerie, tocmindu‑se păstor al unei turme de porci. Cuprins de remuşcări, dar și de oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast, dându‑i veşminte curate şi pregătind o masă mare, pentru care a sacrificat viţelul cel gras. „Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi‑l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s‑a aflat” (Luca 15.23‑24). Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s‑a simţit nedreptăţit întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinstire. La reproşurile sale, tatăl lasă să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut este de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de mare bucurie. Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăinţa nu este niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină. Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă şi matură a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Creştinismul vine cu o perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager, poate deveni sursă şi reazem întru perfecţionare, prilej de reorientare şi înaintare pe drumul cel drept. Conştientizarea unei stări de fapt reprobabile este începutul îndreptării noastre. 

(...) Cine este fiul rătăcitor? Este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate. Este fiul neascultător, care forţează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. Are însă o mare calitate: experienţa limită îl trezeşte, îi înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, „venindu‑şi în sine”. Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este însoţit de căinţa sinceră: „Sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15.18‑19). 

(...) Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învățat câte ceva: de la fiul rătăcitor - că oricât de „rătăciți” am fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia - că toți fiii, indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, primeniți cu iubire pe măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor - că putem deveni „mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au păcătuit dar au avut forța să-și revină…”