Gânduri despre boacăne

 

MOTTO: „Uneori ai succes… iar alteori înveți.” (Robert Kiyosaki)

 

Am descoperit pe unul dintre site-urile care recomandă cărți (sau anunță apariții editoriale), mai precis al librăriei „La două bufnițe” din Timișoara, o scriere a lui Dimitrie Cantemir despre care eu habar nu aveam. Vezi „fața” supărată de mai sus. Este vorba de „Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte” (Editura Polirom, 2023; Stabilirea textului latin de Dan Slușanschi și Liviu Stroia; Ediţie îngrijită și traducere de Vlad Alexandrescu.) Dau astăzi doar citatul găsit împreună cu imaginea cărții:

„Lectura capodoperei lui Dimitrie Cantemir ne aduce în faţa constatării unui foarte subtil parcurs filosofico-teologic, care, pornind de la evocarea diverselor facultăţi de cunoaştere ale omului, conchide asupra deschiderii intelectului către un adevăr simplu. Ce este acest adevăr simplu? El este contemplarea chipului divin în om, prezent prin intermediul seminţelor de adevăr sădite în intelect, cu ajutorul cărora acesta se înalţă deasupra mărcilor vizibile către chipul inefabil, deasupra reprezentărilor către nereprezentabil. Aşa cum, în încercarea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, omul depăşeşte calea catafatică spre cea apofatică, deschizându-se către o contemplaţie impregnată de iubire, cunoaşterea de sine a omului depăşeşte condiţia reprezentării sau a imaginării, închipuind o antropologie apofatică, singura capabilă să dea seamă, per speculum et in aenigmate, despre demnitatea sufletului intelectual «care poartă asemănarea lui Dumnezeu şi Chipul Făurarului, prin condiţie, mai nobil şi mai distins decât înşişi Îngerii».” (Vlad Alexandrescu) 

De ce dau doar citatul? Pentru că trebuie să mai cuget oleacă la el și la carte, să văd ce înțeleg și ce nu, să caut „calea catafatică” și cea „apofatică” și, desigur, pentru a-mi obloji cât de cât „demnitatea sufletului intelectual”. Comentez mai mult zilele următoare. Plus că azi, făcând ordine pe biroul meu, am binevoit ca, după ce am luptat toată toamna (și am învins) cu câțiva șoricei adevărați, să-l trântesc și pe cel englezit, adică mouse-ul de la laptop. Săracul de el, după ce a „chițăit” de câteva ori, acum e destul de  amărât și merge cu intermitențe. Deci termin brusc cu cuvântul și expresia care mă caracterizează (din când în când):
BOACĂN, -Ă, boacăni, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Fam.; despre acte și acțiuni ale omului) Care are caracter de mare gafă, de mare nerozie, care este din cale-afară de prostesc. 2. S.f. (În expr.) A făcut una boacănă sau a făcut-o boacănă = a făcut ceva din cale-afară de nepotrivit, de prostesc. – Et. nec. Sursa: DEX '09 (2009).