Gânduri plouate cu găleata...

                                                          (Imagine © Radu Borza)

MOTTO: „Toate schimbările, chiar și cele mai dorite, au melancolia lor. Căci ceea ce lăsăm în urma noastră este o parte din noi. Noi trebuie să fim în stare să spunem unui capitol din viată "adio" înainte de a începe un altul.” (Anatole France)

 

   Aici, la Domneștii mei de Muscel, nu ne-a mai plouat cerul de vreo câteva zile, însă gândurile mele continuă să fie cam plouate, deși am încercat tot felul de metode de „uscare”. Așa că nu voi mai scrie nimic despre asta, voi trece grațios mai departe, căci nu vreau să (mă/vă) plictisesc cu lamentări. E biiiine, e zi de duminică, sunt cât de cât sănătoasă, deci încerc să nu-mi mai fac singură capul calendar cu griji, neliniști și melancolii. Mă duc acum să caut un föhn/foehn (a se vedea al doilea sens, dar metaforic), pentru uscat gândurile și voi adăuga ca de obicei, bineînțeles, cuvintele din dexonline.ro. De data asta am preluat și ilustrația pentru verbul „a hăuli”, căci mi-a plăcut mult.

FÖHN, (2) föhnuri, s.n. 1. Vânt cald, uscat și puternic, care bate primăvara dinspre crestele alpine ale munților din Elveția și Austria spre văi, grăbind topirea zăpezilor. 2. Uscător electric pentru păr. [Pr.: fön]. Din fr. foehn, germ. Föhn. (După alte surse: FOEHN - LauraGellner).

Cuvântul aleatoriu:

PORCUȘÓR, porcușori, s.m. 1. Diminutiv al lui porc; porculeț. 2. Specie de pește mărunt cu corpul în formă de fus, de culoare deschisă, cu un șir de pete întunecate pe laturi și cu două mustăți în colțul gurii, care trăiește în apele de deal sau de șes (Gobio gobio). – Porc + suf. -ușor. Sursa: DEX '09 (2009)

Cuvântul zilei:

HĂULÍ, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre oameni) A chiui (1). ♦ (Despre voce, zgomote etc.) A răsuna prelung; a hăui, a hui. ♦ Tranz. (Rar) A cânta ceva (prelung, chiuind). [Pr.: hă-u-li] – Formație onomatopeică. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: În 1913, s-a născut Maria Tănase. Nicolae Iorga a supranumit-o „Pasărea măiastră”.

❤ Poezia „Plouă” de Mugur Dumitriu:

„Plouă...
Vreme ipocrită

atârnând de felinare

într-un parc uitat de lume

unde te-aș putea-ntâlni,

Plouă mâzgălit,

albastru,

ca o ultimă-ntrebare,

despre tunurile lumii

bubuindu-mi zi de zi

Plouă scuturând pământul

necuprins pe după umeri,

în îmbrățișări absurde

pe genunchi inerți, de piatră

Condamnați la veșnicie

într-un loc de nu știu unde

să susțină într-o rână

vreo figură necrozată,

Plouă ca un pumn în tâmplă,

ca o carte necitită,

ca o poartă ruginită,

ca un sân desprins de piept,

ca un popă fără slujbă,

ca o biată prigonită,

ca o mamă fără lapte,

ca un stâng fără un drept,

Plouă, arătându-și colții,

toată scrisa și nescrisa,

toată foamea și nefoamea,

și cu somn, și cu nesomn,

toată ziua, toată noaptea,

tot pământul și tot cerul,

nenăscutul și născutul,

tot ce-i om și ce-i neom,

Plouă de când sunt în lume

și de când mă smulg din mine,

de când mama nu mi-e mamă,

de când eu nu îi sunt fiu,

de când mâine-i prea devreme

să se mai oprească ploaia,

plouă până nu mai plouă,

dar deja e prea târziu.

Plouă muuuuult…

și străveziu…”