Niște gânduri ce stau să se prăvălească

Am încă un fel de neliniște și o stare de enervare surdă, și nu mai pot da vina pe vreme, căci azi nu a mai plouat, ba chiar a încercat, timid, să iasă soarele. Și nici pe vremuri nu pot da vina, încep să realizez că de vină sunt eu, adică felul meu de mă raporta la anumite situații, la oameni și la vorbele lor. Îmi asum această vină, trec mai departe, și încep să caut cuvintele din dexonline.ro:

Cuvântul aleatoriu:

PRĂVĂLÍ, prăvălesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina, a (se) apleca într-o parte; a (se) răsturna, a (se) rostogoli; a cădea sau a face să cadă, a (se) arunca în adâncime, a (se) prăbuși, a (se) trânti. ♦ Refl. A fugi în goana mare, a se năpusti la vale; a se repezi spre ceva, a tăbărî, a da buzna. ♦ Refl. (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzând de la înălțime; a se revărsa, a se întinde. ♦ Refl. Fig. A se întinde, a se răspândi, a se împrăștia. ♦ Tranz. A arunca; a azvârli. 2. Refl. (Despre vânt, furtună, ploaie etc.) A se dezlănțui cu putere, a se porni cu violență. 3. Tranz. și refl. A (se) surpa, a (se) nărui, a (se) dărâma, a (se) prăbuși. – Din bg. provalja, sb. provaliti. Sursa: DEX '09 (2009).

Cuvântul zilei:
CALVIȚÍE s.f. (Livr.) Chelie (1), pleșuvie – Din fr. calvitie, lat. calvities. Sursa: DEX '98. Cheia alegerii: S-a născut, în 1638, Ludovic al XIV-lea, supranumit Regele Soare. A condus Franța timp de 72 de ani – una dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană. El a lansat moda perucilor pentru că suferea de calviție severă încă de la 20 de ani.

Cuvântul aleatoriu mi-a dat ideea titlului (adică doar verbul, căci s-a potrivit la starea gândurilor mele), dar m-a făcut să mă gândesc și la romanul „Prăvale-Baba” al lui Ionel Teodoreanu. Din care nu-mi amintesc nimic. Absolut nimic. Am căutat rezumate împreună cu Dom' Profesor Google, dar n-am găsit ceva de Doamne-ajută, așa că am copiat un fragment de la începutul romanului, pentru a savura farmecul inegalabil al scriiturii acestui autor pe care G. Călinescu, ironic, îl numea „Metaforel”, inventând chiar și un verb pentru descrie stilul său: „a medeleniza”. Domniile voastre nu-l citiți, dacă n-aveți vreme și răbdare...

 
PARTEA ÎNTÂIA

„Prăvale-Baba e celălalt nume al unui oraş din Moldova. Te duci cu trenul într’acolo, abătându-te dela o linie principală; un tren care aşteaptă ca o jucărie ţinută la spate îndărătul unei gări serioase, înduplecând sufletul călătorului să-şi uite vârsta şi să-şi regăsească zâmbetul uitatelor mirări. Căci vagoanele trenului se ivesc ca cei şapte pitici în ochii celei Albă-ca-Zăpadă. Nu-i descântă nimeni locomotivei: „Melc, melc, codobelc, scoate coarne boureşti”, dar ea deodată scoate coarne de fum negru. Se simte straşnic de locomotivă şi arată că e, pornind cu zarvă mare de tinichea, şi chivără de fum, încălecată parcă pe un căluţ de lemn. Stă şi unde e gară şi unde nu e, ca şi cum ar trebui să urce veveriţe, nevăstuici şi rândunele nezburătoare în vagoanele ei. Fochistul poate să fie un motan, iar controlorul, un urs cu cizme şi cu ochelari. Dacă-i aşa, un pension de iepuraşi vine în clasa a treia, condus de-o iepuroaică şi de-o bufniţă care stă în clasa întâia alături de două căprioare cu talie şi ochi de modă veche şi de un ţap cu barbişon Napoleon al III-lea; iar dacă-i altfel, parcă n’ar fi, şi totuna e în trenul care umblă ceva mai iute decât melcii şi omizile, nu mult, pe un drum cotit şi răsucit ca spiralele fumului. Uneori ia vânt. De ce? El ştie. Alteori stă ca să-i ajungă o raţă care gâgâe apoi subt banca iepurilor dintr’a treia. E cel mai mic tren de pe lume: mânzul, puiul, mărţişorul; numai pe un covor cu jucării ar putea fi mare, în manile unei fetiţe cu cozi. De-a dreapta şi de-a stânga lui răsar, vin şi se duc de-a dura dealuri dese, verzi ca poama busuioacă. I-atâta lumină în priveliştea de iarbă şi de frunză, încât dacă ai muşca din ea, ar curge must dulce, adunând viespile. Da, e drumul pare duce spre oraşul vinului, unde luminile pornesc din manile unui beţiv: Ilie Pânişoară. Oraşul, iată-l între alte dealuri: uite-l, nu e, când la dreapta, când la stânga, ca o drăcoaică prinsă’n braţe, care fuge de sărutare, cu gene viclene pe ochi verzi şi părul răsturnat pe bluza de frunză, clătinându-şi capul când la dreapta, când la stânga. E numai tumult de vii şi de livezi. Casele, de departe, sunt prisăci în care-i mierea. Apoi trenul se opreşte în faţa unei gări cu nume şi ceasornic. Şi dacă eşti uituc, după ce te-ai dat jos te-aşteaptă fluturi cu batiste și îţi vine să te’ntorci, să iei trenul, să-i ţii la spate cu o mână şi să porneşti înainte, spre copii, ducându-le daruri.
Astfel şi de acolo începe oraşul.
E şi nu e oraş, cu toate că are primar, parlamentari, tribunal, liceu, o gazetă ce o ştiu toate gavanoasele cu dulceţi, care stau vara în fundul sobelor, la răcoare; două trăsuri cu câte-un cal, a lui Axente Ţolea şi a lui Băluţă Vătăman; grădină publică fără muzică militară: fiindcă nu-i de unde; hotel vai! vai! cu adăpost pentru căruţe şi două lighene pentru călătorii nedeprinşi cu spălatul la cişmea; feredeu cu abur de piatră odată pe săptămână şi măturiţă de frunză de stejar; zece sergenţi de zi, fiecare cu porecla lui, toţi cu musteaţă şi barbă albă, moşnegi în uniformă ca nişte Rigi din pasienţa unei babe, şi somnul cu bancă şi felinar al altor zece sergenţi, de noapte, care cugetă într’un căscat, dând câte-un ţignal lunatec. Cânii păzesc că deh, de-asta i-o lăsat Dumnezeu alături de bieţii sergenţi fără culcuş. Lumină electrică nu-i, dar fiecare primar făgădueşte cu mâna pe inimă, că va fi la noul buget. Cetăţenii vor morţiş lumină electrică, să fie şi ei în rândul oamenilor; dar sufletul lor somniu şi aplecat spre cele vechi, s’ar despărţi cu oftări de lumânări şi lămpile cu gaz. Ş’apoi ce s’ar face Ilie Pânişoară dacă lumina s’ar aprinde singură, ca’n celelalte oraşe, ouată în becuri proţăpite? Şi, la drept vorbind, oamenilor de-acolo le-ar fi şi frică’n sân să trăiască încinşi cu sârme electrice. Căci lumina aceia e ca un zmintit care te pândeşte cu ochi sticloşi; e din neamul trăsnetului, lumină păgână, nu creştină ca cea care vine cu lumânările de la Biserică.
Toamna, oraşul miroase a must, a miere şi ceară. I-atâta frunză în aurul lui Septembrie, că în ceasul asfinţitului, până târziu la bruma lunii, parcă-şi piaptănă părul despletit o fată din aurul Rhinului. Când bate luna plină numai copiii dorm, moşnegii şi cu babele; iar ceilalţi se duc cu vin şi must spre tinereţă, cu ţiganii care-s greerii vinului şi cu greerii care-s lăutarii stelelor. Şi după ce se scutură frunza nucului pe iarbă şi aripa rândunelei pe zarea lui Eminescu, vezi că poamele tot nu pleacă din oraşul lor. Podul fiecărei case e plin de struguri spânzuraţi, care se zbârcesc dulce cu strafida în ei; iar la ferestre stau gutui şi mere, privind afară ca „fetele îndrăgostite”. Iarna e foarte bine. Nimeni nu face nimic. Aşteaptă. Toţi se pregătesc de Crăciun. Astfel, ziua de iarnă cu foc în sobe e tot o noapte bună. Babele culeg vreascuri, ciorile-s babele cerului, ninge ca de-o mie de ani, azi, mâni şi poimâni, copiii se dau cu săniuţa, omul de omăt e primarul cu fălci şi burtă al satului alb, vine Crăciunul cu „Sculaţi, sculaţi, boeri mari”, şi deodată toţi se deşteaptă în Aprilul rândunelelor, când fiecare pom îşi ninge singur floare nouă. E Crăciunul primăverii, care miroase ca turtele din Moldova a apă de flori şi miez de migdală. Iarna, trenul nu prea umblă. E mic şi nu poate. Şeful gării se duce la vânătoare cu sania. Odată cu primăvara trenul iese din cutie. Pleacă şi se’ntoarce iar dealungul verii şi al toamnei când încep gospodinele să fiarbă bulionul ş’apoi perjele pentru povidlă. Pe urmă îngheaţă apele, ninge, şi toate merg înainte, rămânând pe loc.”