Caravana gândurilor

   

MOTTO: „Dacă un guvern ar fi însărcinat cu Deșertul Sahara, în cinci ani ar avea un deficit de nisip.” (Milton Friedman)

 

      M-am tot gândit zilele astea că nu are niciun rost să mai scriu ceva aici, pentru că eu, gândurile mele și puțina mea Inspirație suntem în imposibilitatea de a lega două vorbe cu oarecare sens, căci suntem moleșite de căldură. Dar azi am venit un pic la blog și, ca să fiu în temă, o să scriu despre deșert, despre berberi, beduini și tuaregi. Să o pornim deci, pe cămile, tâgâdâm, tâgâdâm, și să aflăm ceva interesant...

 💭 DEȘÉRT, -ÁRTĂ, (I) deșerți, -arte, adj., (II) pl. deșerturi, s. n. I. Adj. 1. Care nu conține nimic în interior; gol. 2. (Despre terenuri, țări, regiuni) Lipsit de vietăți și de vegetație; pustiu. ♦ Nelocuit, nepopulat. 3. Fig. Lipsit de temei; amăgitor. 4. Fig. Fără rezultat; nefolositor, zadarnic. II. S. n. 1. Spațiu gol; pustietate. ◊ Loc. adv. În deșert = a) (în legătură cu privirea) în gol, fără țintă; b) în van, zadarnic. 2. Regiune cu climă aridă, cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă, iar populația foarte rară; pustiu; 3. (În limbajul bisericesc; în expr.) A lua în deșert = a batjocori; a nesocoti. 4. (Pop.) Partea scobită a corpului la animale cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. – Lat. (I) desertus, (II) din lat. desertum, fr. désert. Sursa: DEX '09 (2009).

      Am găsit un articol destul de captivant (dar cam mare) despre tuaregi, am avut infinita răbdare să-l citesc pe tot și voi cita din el. Cine vrea să afle mai multe să meargă la SURSĂ.

  💭 „Străinii i-au numit în derâdere „tuaregi”, preluând un străvechi termen arab, twareg, ce însemna „cei abandonați de zei”, aluzie la traiul lor dur din inima celui mai mare deșert al planetei. Ei și-au spus simplu Imashaghen – oamenii liberi. Și poate că, în imensitatea de nisip și în nopțile reci ale deșertului din care răzbăteau acordurile cutremurătoare ale muzicii lor, ei au știut cel mai bine ceea ce sunt... ultimii rebeli ai Saharei. (...) Astăzi există extrem de puține texte antice care să vorbească despre originile tuaregilor și despre prima parte a istoriei lor. E ca și cum ei ar fi fost dintotdeauna în inima Saharei. Primul istoric care îi menționează este Herodot. El îi numește garamantes, termen de origine greacă, și îi descrie drept locuitori ai unei națiunii mărețe, o națiune ale cărei granițe se întindeau de la limita vestică a Egiptului până aproape de Oceanul Atlantic. Tot Herodot ne spune că acești garamantes își construiseră complicate sisteme subterane de irigații, că vânau troglodiții din peșteri, folosindu-se de care de luptă trase de câte patru cai, că aveau turme imense de cai și de vite și că organizau caravane, facilitând comerțul dintre marile orașe ale Africii de Nord. Religia lor se asemăna cu cea a egiptenilor, iar defuncții erau înmormântați în mici piramide. Convertindu-se, cu timpul, la islamism, rebelii deșertului și-au păstrat vechile obiceiuri și, o recunosc chiar ei, nu sunt cei mai fervenți practicanți ai acestei religii. În fapt, spun tuaregii, ceea ce au adoptat de la arabi a fost respectul față de semeni, refuzul de a consuma carne de porc și rugăciunea, deși aceasta din urma nu are loc în moschei, ci în corturi metamorfozate în lăcașuri de cult la purtător. Mai mult, tuaregii continua și astăzi să se închine zeilor deșertului: piatra, apa, focul, munții, oazele și copacii. Ritualul spălării mâinilor a fost înlocuit cu spălatul simbolic al mâinilor cu nisip, o deviație ușor de înțeles dacă ne gândim cât de prețioasă este apa în imensitatea deșertului. Tuaregii sunt și azi convinși că în spatele fiecărui om există un spirit – numit de ei djenun – care poate influența viata acestuia în rău sau în bine.” (...) Tuaregii, grup al berberilor, au propria limba (tamashek) și propriul alfabet, compus din semne geometrice (tifinagh), descendent direct al străvechilor scrieri pre-romane din antica țară Numidia. Mândri, individualiști, războinici de temut, ei au refuzat cu obstinație să fie asimilați în viața marilor centre urbane. Au preferat să rămână până în ziua de azi stăpânii rutelor din deșert, și nimeni nu poate spune că va cunoaște tainele Saharei mai bine decât o fac tuaregii. Nimeni și nimic nu i-a putut supune în totalitate, iar faptul ca existența lor continuă neîntrerupt și neschimbat de atâtea milenii este cea mai bună dovadă în acest sens.”
(Sursa:https://www.descopera.ro/cultura/4613317-tuaregii-poporul-care-refuza-sa-piara)

  💣 Așaaa! Am mai lămurit câteva „chestiuni”, cu ajutorul Wikipediei:

  💬 Cuvântul Berber apare odată cu sosirea Vandalilor în Africa de Nord și provine din latinescul Barbarus care el însuși se trage din grecescul βάρϐαρος („străin”). (...) Berberii sau, în varianta locală a numelui, Imazighen, sunt locuitorii originari ai nordului Africii. Astăzi ei sunt distribuiți încontinuu pe un larg teritoriu care începe de la oaza Siwa în Egipt și se extinde până pe coasta Atlanticului, de la Marea Mediterană până la fluviul Niger, cuprinzând și partea sahariană a continentului african.

Troglodit - Omul de peșteră este un personaj reprezentativ al oamenilor primitivi din paleolitic. Popularizarea acestui tip datează de la începutul secolului al XX-lea, când neanderthalienii au fost descriși cu influență ca „simieni” sau „asemănători maimuțelor” de Marcellin Boule și Arthur Keith.

  💣 Poposim oleacă, pentru odihnă și răcoare, în oaza Ghat...

 

Ghat (în arabă: غات) sau Gat este un oraș-oază din regiunea veche Fezzan, în sud-vestul extrem al Libiei, lângă granița cu Algeria. Este capitala districtului omonim. Este situat la vest de Wadi Tanezzuft, în valea dintre masivul Tadrart Acacus și platoul Tassili n'Ajjer. La aproximativ 50 kilometri nord de Ghat se află Jabal Idinen, cunoscut sub numele de Muntele spiritelor. Ani de zile, ghizii tuaregi locali au refuzat să ducă turiștii la acest munte, deoarece credeau că ființe rele (djinn) locuiau pe el .

    💣 Și, în final, ajungem în Timbuktu:

 

      Ne spune historia.ro: „Timbuktu a fost fondat de populaţiile nomade de tuaregi, în secolul al XII-lea, şi a devenit rapid un centru comercial important, găzduind caravanele care veneau sau plecau spre deşertul Sahara. În secolul al XIV-lea, faima oraşului s-a răspândit în întreaga lume. (...) În anul 1960, Timbuktu a devenit parte a statului independent Mali.”

     P.S. Am obosit de-atâta drum și m-am și plictisit, mărturisesc sincer, așa că mă opresc aici. Am uitat să scriu despre beduini, rămâne pe altă dată...