Gânduri fără apostrof, dar cu apostrofe

 

MOTTO: „Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...”

 

    Cred că ați recunoscut, domniile voastre, versurile puse de mine drept motto: sunt din poezia lui Ion Minulescu, „Nu sunt ce par a fi”. Azi (și nu numai azi) mi se potrivesc la fix, cum cred că se potrivesc multora dintre noi. Nu, nu suntem ce părem a fi, uneori nici chiar când ne analizăm noi înșine. Cred că unica diferență este că unii dintre noi recunosc asta, iar alții nu. Mai bine să trec la cuvintele de azi.

👀  Cuvântul aleatoriu:

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule (’), care se pune în partea de sus a cuvântului pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă». Sursa: DLRLC (1955-1957). Dar mai există și forma APOSTRÓFĂ s. f. v. apostrof. Sursa: DEX '09 (2009). Însă tot acest cuvânt mai înseamnă și: APOSTRÓFĂ, apostrofe, s.f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din fr. apostrophe, lat. apostropha. Sursa: DEX '09 (2009). Și, bineînțeles, să nu uităm verbul:  (A) APOSTROFÁ ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher. Sursa: NODEX (2002).

👀  Cuvântul zilei:

INGAMBAMÉNT s.n. (Lit.) Procedeu de versificație constând în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză; enjambement; rejet. [< it. ingambamento, fr. enjambement]. Sursa: DN (1986). Cheia alegerii: Ziua mondială a poeziei (ONU).

🙆  Păi, dacă tot e Ziua mondială a poeziei, azi o să postez aici nu una, ci două poezii ale lui Ion Minulescu, deși eu sunt de părere că iubitorilor (și făuritorilor) de poezie nu le trebuie o zi specială...

💖
„Răsar,

Mă-nalţ,

Cobor

Şi-apoi dispar,

Şi-apusul meu e totuşi răsărit...

Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -

Portret unic şi veşnic, expus în infinit.

Cu magica-mi baghetă uriaşe -

Stăpâna hotărârilor eterne -

Deştept măturătorii albelor oraşe

Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne...

Dau fluviilor graţii de reptile,

Dau mărilor priviri fosforescente,

Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,

Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi,

Dau bronzului figură omenească,

Iar Regilor -

Pe socluri de marmură-nşiraţi -

Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.

Iar când cobor,

Când calda-nfiorare

Se zbate-n cupa recelui repaos,

Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare

Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!...”

(Ion Minulescu, „Romanța soarelui”)

💗

„E cald
Şi lacul pare o hartă de noroi...
E harta unei ţări după război,
În care - dezgustat de-atâta murdărie -
S-a sinucis şi ultimul broscoi,
Un biet şcolar cu nota 3 la geografie...

Pe malul lacului,
Un bou,
O vacă,
Un viţel
Şi-un taur
Recită Testamentul nou
Şi poezia veche, din clasele primare:
"Viitor de aur
Ţara noastră are!..."

Iar pe şoseaua comunală,
Cârciumarul,
Învăţătorul,
Popa
Şi notarul -
Cei mai de seamă gospodari din sat -

Se ceartă pentr-un post de deputat”

(Ion Minulescu, „Amiază rurală)