Sfârșit de iunie în gânduri

   Ce vă tot spuneam eu, în alte dăți, despre sentimentul că parcă sunt într-o junglă, că lumea e din ce în ce mai de nedescifrat pentru mine (și când zic lumea, mă refer la oameni), că mă simt singură mai cu seamă când sunt înconjurată de alte persoane, că vremea și vremurile îmi dau o continuă stare de uimire și revoltă și amețeală și agasare, este cât se poate de adevărat. Și continuu. Stau mărturie la asta postările mele de pe blog (printre care mă mai rătăcesc în câte o zi) cum că nimic nu s-a schimbat, să zicem, de acum zece ani, de când este textul de mai jos. Adică, din iunie 2010. Și nici eu nu m-am schimbat prea mult. Vorbind de fizic, „prăbușirea” e evidentă și nu mă surprinde, dar psihicul, moralul, ei bine, aici e altă poveste, m-aș fi așteptat la oarece „îmbunătățiri”, pentru că am făcut eforturi în acest sens. Dar asta e, o să mă resemnez și o să mă mulțumesc cu ce înfățișare și ce gânduri am. Deci, cum se zice,  cu ele o să defilez. Ca să fiu pe deplin sinceră, ceva progrese tot am făcut în acest deceniu de „viață-la-țară”: am învățat să mă pun de acord cu mine însămi, am învățat să mai spun și „nu”, reprimându-mi, cât de cât, pornirea irepresibilă de a sări în ajutorul altora, am învățat să nu mă mai văd în culori așa de sumbre și, în fine, am învățat (greu) să caut și să găsesc acele „mici fericiri”, care-mi fac viața, dacă nu frumoasă, cel puțin acceptabilă...

   E iunie, anul 2010. Şi e groaznic de cald. Deci alt motiv să nu scriu. Ştiu, găsesc tot felul de pretexte, dar adevărul adevărat este că nu mai am inspiraţie. Iar. De fapt, nici nu ştiu dacă am avut inspiraţie vreodată, am fost doar sinceră şi am aşternut „pe curat” câteva dintre gândurile şi trăirile mele. Doar câteva. Pentru că nu găsesc de bonton să-ţi dezgolești complet sufletul în fața tuturor. E indecent. Acum, de exemplu, mă gândesc cât sunt de ciudate gusturile mele în ale filmelor şi serialelor. În afară de serialele coreene, care au fost o plăcută surpriză pentru mine şi care sunt un capitol aparte, îmi plac ficțiunile despre chestiuni care, în realitate, mă cam înspăimântă. Îmi plac cărțile, filmele şi serialele cu crime, cu mister, cu investigații, cu fenomene paranormale, cu avocați, cu spitale, deci tot ceea ce nu prea suport eu, de fapt, în viaţa-cea-de-toate-zilele. Dar de ce m-oi fi mirând, când eu însămi sunt un ghem încurcat, făcut din contradicții (şi nu prea reușesc să mi le pun de acord, să le descurc). Da, mă uimesc uneori chiar pe mine. Gata, e prea cald şi voi continua să scriu în zilele următoare, dacă îmi va veni vreo idee de Doamne-ajută. Bine, pa! (Mi-a plăcut la nebunie replica asta, spusă abrupt la finalul unei convorbiri telefonice-interviu, de un reporter de la un post de radio, deși interlocutorul parcă ar mai fi avut ceva de spus. Un fel de „a tăia macaroana” destul de nepoliticos).  

Gânduri decofeinizate

 

MOTTO:

„Hei, Românie, parcă răstignită,

Degeaba vrem să te-ntrebăm „Quo vadis?”,

Nici să trăim aici, nu-i cu putință

Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,

Într-un neomenesc război promiscuu,

Trăiască lanțul ce ne intră-n oase!

Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!” 

 

  Cred că se vede cu ochiul liber care e STAREA mea de azi. Și nu numai de azi. Sunt angoasată, un pic tristă, încerc să-mi fac curaj, dar nu-mi prea reușește, sunt revoltată, rătăcită printre știri false, bârfe, minciuni, amețită de zvonuri, ușor îngrijorată „din cauză de coronavirus, plus alți viruși” și nostalgică. Poza am găsit-o pe Facebook, m-a amuzat un pic și e în legătură cu textul (culmea!), motto-ul este din poezia lui Adrian Păunescu, „Impozite, taxe și biruri”, iar nostalgia este după vremea când puteam încă să scriu ceva „cu cap și coadă”, coerent și destul de simpatic, așa cum mi se pare mie că e textul ăsta de prin 2015:

   „Acum vreo oră, din cauza vremii mohorâte de afară şi pentru că am de lucru, am hotărât să beau un strop de cafea. În timp ce o savuram, nu știu ce mecanism al memoriei mele s-a declanșat, pentru că mi-am amintit bancul acela din perioada ceaușistă, cu grupul de oameni ce se întorcea de la unul dintre „celebrele” congrese ale P.C.R. Oamenii, osteniți şi destul de stresați, au urcat în compartimentul trenului şi, după câteva minute, au adormit buștean. Un ospătar de la vagonul-restaurant deschide ușa compartimentului şi întreabă, politicos: „Vrea cineva cafea?” La care oamenii sar imediat în picioare şi încep să aplaude, scandând: „Cafea! Cafea! Cafea!” Eu am trăit în vremurile acelea şi, chiar dacă primul impuls e să mă distrez când mai aud vreun banc de pe atunci, al doilea sentiment este acela că-mi pare rău că ajunsesem așa de îndobitociți, priviți ca niște automate ce trebuie să muncească şi, în plus, să mai şi aclame pe cei ajunși, samavolnic, la putere. După ce am terminat cafeaua, gândindu-mă la cele de mai sus, ca la fiecare început de zi, mi-am zis să las amintirile triste şi să aplic chestia aia foarte uzitată cu „gândirea pozitivă”. Ei bine, cel mai pozitiv gând la care m-am oprit e acesta: acum e şi mai rău! Marea Familie Mafiotă, formată din câteva partide de fațadă, ne sfidează şi ne umilește zilnic. Bine, eu nu-mi pot lua libertatea de a vorbi în numele întregului popor român, dar mie una mi-au luat ceva foarte de preț, vital chiar: speranța.”

   P.S. Mă duc să beau o gură de cafea...

 

Gânduri în gri

  

   Deși ieri și astăzi nu ne-a mai plouat, iar acum e chiar cald și frumos, STAREA mea, de muuuuulte zile, se menține în tonuri de gri. Eu, sigur, fac eforturi spre a ieși din această „stare”, mai citesc câte ceva, mai ascult vreo melodie, mai grădinăresc (dar toate astea le fac cam în grabă și cu timpul limitat, pentru că am niște „altele” mai presante de făcut). La toate încercările mele, „starea” îmi răspunde, invariabil: „Nțțț”. Deci nu-i legată dispoziția mea nici de vremea bramburită, nici de lipsa banilor, nici de bârfele din jurul meu, nici de singurătate, nici chiar de amenințarea „îngrozitoare” a îmbolnăvirii cu Covid-19 (sau, cum îl „alint” eu - v-am zis deja - „scârba aia de virus”). Bine, hai, știu că fiecare are necazurile lui și că nu e deloc dispus să se mai „încarce” și cu ale altuia, de aceea, după ce voi mai ofta o dată privind la răsăritul acela de soare pe fundal de cer gri, voi „țopăi” grațios spre subiectul care m-a făcut să vin aici, la blog. Mi-am amintit, destul de nostalgică după vremurile acelea duse, de niște prieteni cu care vedeam, seară de seară, filme „la video”. În timpul filmelor, ne serveam unii altora o replică haioasă dintr-un banc: „Sunt ăia răi, mamaie”. Nu mai știu bancul, parcă-parcă era cu o bunică cinefilă, care vedea filme cu nepoții ei, mai adormea, și apoi se trezea și întreba: „Cine-s ăștia?” Ei bine, fiind eu o mare și asiduă cititoare, dar văzând și o groază de filme, de-a lungul timpului, mi-am dat seama că în ficțiuni, uneori, iar în povești de cele mai multe ori, în lupta dintre Bine și Rău, învingea Binele. Ei, azi privesc cu groază în jurul meu și văd că Binele (ca și Adevărul, Valorile, Cinstea, Onestitatea) sunt considerate „bolnave” și închise undeva, să nu le mai vedem. Și nu mă refer numai la „scena politică” (cum apare în presă în mod curent, deși eu i-aș zice cloacă sau troacă), ci la noi, în general. La viața pe care o ducem. Și la faptul că replica aia din banc e din ce în ce mai reală. Da, acum e momentul să caut niște bancuri:

Discuție între bărbați:

- Ai auzit despre noul prezervativ super-sensibil? 

- Cum adică, super-sensibil?

- Păi, după ce pleci tu, el rămâne și stă de vorbă cu femeia!

)))(((

Mulți părinți nu şi-au mai adus copiii la clasa 0, căci sunt de părere că, dacă acum poți intra la facultate fără BAC, în 12 ani sigur se va intra şi fără școală!

)))(((

În toată țara noastră, muștele sunt ucise cu ziarul, numai în Covasna și Harghita cu manualul de limba română!
)))(((
La ora patru dimineața, un bărbat, beat mangă, începe să sune la interfonul unui bloc. Răspunde o femeie:
- Da? Cine e?
- Auzi, soțul tău e acasă?
- Da!
Tipul închide şi sună la alt apartament. Răspunde altă femeie:
- Da? Cine e?
- Auzi, soțul tău e acasă?
- Da!
Închide iar tipul şi sună la alt apartament, unde îi răspunde tot o femeie:
- Da? Cine e? 

 - Auzi, soțul tău e acasă?

- Nu, nu e.

- Bun. Atunci, știi ce te rog, vino până jos să vezi dacă nu sunt eu...

GÂNDURI DURDUCATE

  O să rămân la titlul acesta, pus zilele trecute când, căutând un alt cuvânt în dicționar, am dat de: Durducá, durdúc / (E: ctm durăi + hurduca) (Pop) 1-2. vri A se rostogoli (cu zgomot). 3. vr (D. pământ) A se ridica. 4. vr (Fig) A se mânia. (MDA2 - 2010).
   Mi-a plăcut tare mult cum sună (mai ales „durduc”) și l-am pus în titlu. Păi, gândurile de-atunci chiar s-au durducat (în sensul că s-au rostogolit la vale) și am rămas doar cu un cuvânt și-un titlu. Azi, căutând un citat despre „pământ natal”, „țară” (pentru un articol al altcuiva, dar pe care îl „procesez” eu) am nimerit față-n față cu un acest citat care mi-a mai durducat din nou (cu zgomot) câteva gânduri și mi-a trezit din somn inspirația, dar a și mâniat-o un pic. Iată citatul, o zicere a filosofului grec Euripide: „Patria este pământul care hrănește”. Superb spus. Înțelepciune la maximum. Știam și eu, cum știți și domniile voastre că patria este Țara-Mamă, țara în care te naști, crești și trăiești. Pentru noi toți, ea se numește ROMÂNIA. Dar, cu sufletul frânt, trebuie să fac observația că Țara-Mamă nu prea ne mai hrănește pe noi, fiicele și fiii ei, ci pe unii și pe alții, care au venit și ne-au cumpărat pământurile, și ne-au exploatat pădurile, și ne-au „umplut” de multinaționale sau supermarket-uri. Gata, nu mai scriu despre asta, căci deja îmi vine să plâng. Suspinând cu obidă în gânduri, spre alinare, mai dau un citat, în antiteză: „Patria unui porc se află pretutindeni unde se găsește jir.” (Fenelon). Și acum... repede, niște glume:

 

Discuție între mamă și fiică:

– Mamă, îl iubesc pe vecinul nostru.

– Ar putea fi tatăl tău!

– Ei, nu vârsta contează!

– Cred că nu m-ai înțeles…

&&&

Doi amici, „filosofează”, la o bere:
- Ai avut vreodată sentimentul că ți-ai întâlnit sufletul-pereche și că, în alte vieți, ați fost tot iubiți?
- Să-ți spun drept, nu!
- Mai bine, eu am pățit asta și, după șase luni de locuit împreună, mi-am dat seama de ce n-am mai ținut legătura timp de vreo două milenii...

&&&

Un sfat util bărbaților:
Dacă ochii vă sunt acoperiți de două mâini fine şi moi, iar pe spate vi s-au sprijinit niște sâni tari şi apoi se aude apoi o voce suavă care spune „Ghici cine-i?”, ei bine, în aceasta situație, cel mai bun răspuns va fi: „Ioane, tu eşti?” Credeți-mă, aşa va fi cel mai bine...

&&&

 

Scufița Roșie:

- Bunico, de ce ai ochii așa de mari ?

- Bunico, de ce ai urechile așa de mari ?

- Bunico, de ce ai dinții așa de mari ?

Bunica:

- Hai, gata, că mă enervezi. Pune lupa aia pe masă și cară-te!