Gânduri, gânduri, gânduri...

Din când în când, recunosc că nu foarte des, ci doar atunci când sunt calmă în suflet, sau tristă, sau când caut răspunsuri, citesc (așa cum cred că faceți și domniile voastre) câteva pagini din „Biblie”. Nu spun că înțeleg chiar totul, acolo sunt niște sensuri și adâncimi de gând pe care puțini le percep, dar cititul acesta îmi dă un soi de liniște și gândurile mele parcă se adună și se îmbrățișează. Așa am făcut și în zilele astea, când am fost alături de o prietenă aflată într-o mare durere. Cel mai mult îmi dă de gândit (și, în același timp, mă încurajează) acest fragment:  

„Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei; Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; Dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; Îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţisări îşi are vremea ei; Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; Ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; Iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; Războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.” („Biblia” – 20. Eclesiastul. Capitolul III, 1-8.)

După ce termin de citit, aproape de fiecare dată, mintea mea încearcă să-și pună alte și alte întrebări, gândurile parcă purced să se frământe, dar sufletul își găsește, cu siguranță, alinarea pe care o caută, și încet-încet, îmi capăt un echilibru cu mine și cu lumea din jurul meu și îmi văd de „drum”. Am citit azi, din nou, acest fragment pentru că sunt tristă, pentru că ultimul nostru rege, Majestatea Sa Mihai I, a murit, și cu el se duce o întreagă eră a noastră, ca popor și ca țară, și pentru că tind, din dezamăgire și indignare, să-mi pun iar întrebarea (pe care cred că mulți și-o pun) „de ce, în aceste momente, oamenii noștri politici, zoon politikon, (sau „jivinele”, cum îi alint eu) continuă să se certe ca la ușa cortului, de ce continuă lupta pentru ciolan, de ce nu le pasă de popor și de țară, unde sunt Credința, Demnitatea, Onoarea, Dreptatea?” Întrebarea rămâne fără răspuns, dar eu mă întorc, mai citesc o dată textul, și apoi mă îmbărbătez cu o zicere simplă, adevărată și dătătoare de curaj, care este și deviza Casei Regale: NIHIL SINE DEO.