Ceșcuța cu gânduri

MOTTO: „Am dese și lungi conversații cu mine însumi, și-s așa de deștept că uneori nu înțeleg nici măcar un cuvânt din ceea ce-mi spun.” (Oscar Wilde)              

Ha, ha, ha, trebuie să recunosc că m-am amuzat copios când am găsit, mai zilele trecute, citatul ăsta, nu mai știu unde. Autoironia mă caracterizează și pe mine, așa că am „rezonat” la această zicere. Bine, tot Wilde zice și că „trebuie să fim modești şi să ne amintim că toți ceilalți ne sunt inferiori”. Alt „ha-ha-ha” autoironic! Am amintit de asta când am vorbit despre modestie, despre cum dispare ea treptat în zilele noastre, pentru că acum se poartă tupeul, lauda de sine deșănțată și „datul din coate”. Am să vă spun azi, domniile voastre, istoria unei ceșcuțe. Și gândurile mele în legătură cu ea. Desenul pus de mine mai sus este, cred că l-ați recunoscut deja, din desenul animat după povestea „Frumoasa și bestia”. Acolo, sub vrajă, oamenii se transformaseră în obiecte, printre ele fiind și simpatica ceșcuță. Ei bine, ceșcuța mea face parte dintr-un serviciu de cafea, cumpărat de ai mei, când erau mai tineri (și încă nu mă adoptaseră pe mine), într-una dintre călătoriile lor de vară în Cadrilater. Pe timpul când Cadrilaterul era al nostru. Serviciul era luat din Bazargic (vedeți imaginea de mai jos, o carte poștală de pe timpuri) localitate care, pe lângă Silistra, Turtucaia și Balcic, făcea parte din traseul lor de vacanță. Cu timpul, și cu ajutorul meu neprecupețit, farfurioarele și ceșcuțele s-au spart, rămânând doar două. Ani buni, beam cafea din ele împreună cu o prietenă care le prețuia ca și mine, pentru că erau vechi, frumoase și spuneau o poveste. O „istorisire” despre anii `30, despre tradiții, lume politicoasă și cu bun simț, o istorie de calm și viață tihnită, dar și zbuciumată, cu pierderi materiale și de suflet, o istorie care e VIAȚA însăși. Acum vreo doi ani, am spart una dintre ceșcuțe, lucru ce m-a necăjit foarte. Așa că acum, unica ceșcuță ce mi-a rămas, a ajuns să fie păstrătoarea gândurilor mele despre acele timpuri, a povestirilor alor mei despre viața și obiceiurile oamenilor din locurile acelea, despre orașe și fapte de demult. Am încetat să o mai folosesc, am pus-o „bine”, undeva unde să fie la adăpost de neîndemânarea mea. A devenit un fel de obiect de muzeu sentimental. Și, cum vă spuneam, de câte ori mă uit la ea, îmi vin în minte zeci de întâmplări și povestiri (pe care le las pentru altă dată, pentru a nu vă plictisi).  

Am să închei. Într-o notă optimistă. Am găsit pe Facebook o butadă care m-a distrat mult. Am actualizat-o (sau, mă rog, ca să mă exprim „de fițe”, i-am făcut update, deși asta se referă mai mult la vânzări și la programe de IT): se pare că în ziua de azi sunt opt planete şi cinci planete pitice, cinci oceane şi peste douăzeci de mări, numărul țărilor şi insulelor fluctuează, iar populația globului pământesc e de șapte miliarde și ceva. Dar poanta e chiar bună (şi mi se potrivește): „Și eu sunt single!” Mențin afirmația cu nota optimistă...