Gânduri aluzive

   Aseară, înainte să mă cufund în apele somnului, ce cuvânt credeți că mi se plimba tacticos prin minte? Innuendo. Însă mi-era așaaa de bine (știți și domniile voastre senzația aceea minunată, când ești aproape adormit), încât nu m-am ridicat să-l notez, așa că azi mi-a trebuit o jumătate de zi (și multe autoreproșuri și admonestări!) ca să mi-l reamintesc. Dar faptul că mi l-am amintit m-a bucurat peste măsură. Și, o să vă-ntrebați, ce-i cu asta? Păi, e un pic straniu, cam ca în „Zona crepusculară”, să-mi vină în minte un cuvânt pe care nu-l știu decât de la un cântec al trupei „Queen” (melodie care nici măcar nu-i printre preferatele mele), o vorbă pe care n-am întâlnit-o niciunde în ultimii ani. Dacă vreți să vă reamintiți cântecul, mergeți pe YouTube, căci eu una n-o să vi-l cânt. Deși... Nu, glumesc. Am găsit o traducere în limba română a versurilor (o redau mai jos), căci mi se par destul de pline de sensuri, îndemnuri și aluzii (ca să fiu în temă, căci termenul „innuendo” înseamnă aluzie sau insinuare):

„Ooh, ooh...
În vreme ce soarele atârnă pe cer și deșertul are nisip,
În vreme ce valurile se lovesc în mare și întâlnesc uscatul,
În vreme ce există un vânt și stelele și curcubeul,
Până când munții se sfărâmă în câmpii.
O, da, o să încercăm în continuare...
Să trecem linia aceea fină.
O, o să încercăm în continuare - da...
Doar ca să ne treacă timpul.
În vreme ce trăim în funcție de rasă, culoare sau credință,
În vreme ce conducem după nebunie oarbă și lăcomie pură,
Viețile noastre dictate de tradiție, superstiție, religie falsă,
Printre eoni, într-una și într-una.
O, da, o să încercăm în continuare...
Să trecem linia aceea fină.
O, o să încercăm în continuare - da...
Doar ca să ne treacă timpul.
Prin amărăciune și prin toată splendoarea noastră
Nu te lăsa jignit de aluzia mea...
Poți fi orice vrei să fii
Doar transformă-te în orice crezi că ai putea vreodată fi
Fii liber în ritmul tău, fii liber, fii liber
Abandonează-ți vanitatea - fii liber să fii tu însuți.
Ooh, ooh...
Dacă există Dumnezeu sau orice fel de dreptate sub cer,
Dacă există un scop, dacă există un motiv să trăiești sau să mori,
Dacă există un răspuns la întrebările pe care ne simțim datori să le punem,
Arată-te, distruge-ne fricile, renunță la mască.
O, da, o să încercăm în continuare,
Hei, treci linia aceea fină
Da, o să zâmbim în continuare, da [da da da]
Și ce-o fi, o fi.
[O să încercăm în continuare]
[O să încercăm în continuare]
Până la sfârșitul veacurilor...”
(Queen, „Innuendo - Aluzie”, 1991)

   Acum, că am scris despre asta, misterul nu mi se mai pare așa de „înfiorător” (în sensul de dătător de fiori...), dar tot o să mă mai întreb (preț de vreo două-trei zile) ce fel de mesaj îmi trimite Universul prin cuvântul ăsta, ce aluzii îmi face, ce vrea de la mine și de ce nu-și vede de treburile lui, așa cum și eu îmi văd de-ale mele. Precis, după multele întrebări ce o să-mi hălăduiască printre neuroni, răspunsul final și conclusiv va fi că trebuie să mă rog mai cu osârdie și mai des, și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că, din când în când, mă lasă să renunț la frici, la vanități, la micile lașități, la invidie, la dorințe meschine și la multe alte asemenea, și-mi dă liniște sufletească și momente de împăcare cu mine și cu lumea, când gândurile bune pornesc să se înșire și să formeze un text. Text pe care, cu dărnicia ce mă caracterizează, îl împart mereu cu domniile voastre...