Repetabile ploi peste gândurile mele

„Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți.” – J.R.R. Tolkien

Am pus aici desenul acesta pentru a mă (și, desigur, a vă) predispune spre un pic de visare cu ochii deschiși: așa aș vrea eu să-mi petrec verile de-acum încolo. Am zis „visare” pentru că sunt conștientă că, vreme de doi-trei ani, nu-i posibil. Și nu numai pentru că nu prea am bani, nu, nu-i posibil pentru că am alte priorități. Nu vă spun care, sunt prozaice și destul de banale. Lipsesc din poză cărțile, băuturile răcoritoare, buchetul de lavandă și muzica. Și nu, nu trebuie să fiu singură pe plaja aia. Bun, am pus, apoi, acel motto. Pentru că sunt de acord cu ce spune: am zile când rătăcesc (la propriu sau, mai des, la figurat) dar nu mă simt deloc pierdută, mereu am un „loc” spre care aspir. Ei, dar să revin în actualitatea insignifiantă, dar care uneori e surprinzător de ofertantă. După câteva zile în care ploile ne-au ocolit, iată că azi au revenit. Mi-au tăiat, brusc și fără să stea la discuții, avântul în ale grădinăritului. Așa că am venit țintă spre laptop și m-am apucat să scriu. Azi vă propun să ne oprim privirea asupra unor cuvinte noi (după părerea mea, cam tâmpițele, ca toate împrumuturile forțate, „de fițe”, din alte limbi). Iată ce titlu am găsit în „Gândul”:„Lumbersexualii”, noua tipologie masculină, după spornosexuali, hipsteri sau metrosexuali”. Uau! Măiculiță! Eram tare în urmă cu denumirile „urbane”. Sunt ironică, nu mă luați în serios, chiar nu-mi pasă de prostioarele astea. Iată cum continuă articolul: „O nouă tipologie masculină câștigă tot mai mult teren în fața hipsterilor şi a metrosexualilor. E vorba de "lumbersexuali", o categorie nou apărută, inspirată de eroul popular american Paul Bunyan, uriașul tăietor de lemne. După ce, în ultimii ani, s-a vorbit despre metrosexuali, ubersexuali sau hipsteri, o nouă „categorie” de bărbați a fost etichetată recent. Este vorba despre „lumbersexuali” (lumber = cherestea), tipologie ce descrie acele persoane de sex masculin care preiau anumite caracteristici ale hipsterilor atunci când vine vorba de înfățișare, dar împrumută unele elemente de la tăietorii de lemne americani.” Asta, eu o încadrez la categoria NU AVEM ALTE LUCRURI MAI BUNE DE FĂCUT. Eu sunt de modă veche: un bărbat trebuie să fie BĂRBAT. Atât. Nu am căutat în DEX decât primul termen și atotștiutorul dicționar s-a declarat deja învins: nu știa ce-i ăla. Ei, și ca să-l umilesc definitiv, am căutat alt cuvânt care mi-a „încrețit”, de nervi, neuronii: „dacopat”. Am lăsat apoi dicționarul să-și rumege înfrângerile și am apelat la GOOGLE. Ei bine, am aflat că termenul vine din „dacopatie” (un fel de „obsesie pentru străbunii mitici daci”), cuvânt folosit în cartea lui Dan Alexe, „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”. Lămurită, dar nu pe deplin „liniștită”  în fața acestor termeni ce apar (cam fără rost) în limba română, o să termin cu un mic fragment dintr-un excelent comentariu al lui Radu Paraschivescu despre cartea lui Dan Alexe: „În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informației, orice mitologie este o rătăcire», scrie Dan Alexe în noua lui carte. Iată o veste proastă pentru cei deprinși să-şi ducă viața îngenunchind în fața pădurii naționale de eroi şi statui: voievozi, poeți sau călugări scuturați de frisonul profeției. „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” propune un tip de deconstrucţie care ar putea să-l expună pe autor oprobriului public. Şi totuși, riscul merită asumat. De ce? Fiindcă există în gândirea noastră o sumedenie de fixații, obsesii, fobii şi convingeri care se cer disecate, explicate şi înțelese. Narcisismul delirant, protocronismul în plăci, proastele deprinderi familiale, pedagogia punitivă sau mândria de-a fi urmașii unor daci care vorbeau latină înaintea romanilor sunt teme care merită să fie puse în discuție. Pentru asta e nevoie de inteligenţă, informații credibile, argumente, cultură şi stil. Dan Alexe întrunește toate aceste criterii, ceea ce-i permite să deseneze o hartă a mentalului românesc, a șubrezeniilor şi anomaliilor lui. Cu vervă şi umor, el trece de la clișeele aşa-zisei bucătării carpatine la fonologie, de la complexul nației nebăgate în seamă la importurile lexicale țigănești şi de la Icoanele Neamului la depresie şi nefericire. Cine deschide „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” trebuie să știe că va găsi în paginile ei atacuri excelent dirijate împotriva prostiei, mitizării frenetice, excepţionalismului băștinaș şi clișeelor.”