Toamne și gânduri

   Zău, chiar aveam chef să scriu ceva aici, pe blogul meu (asta cam acum vreo două-trei ore), și am vrut să îmi intitulez micile rânduri „Gânduri desfrunzite”. Pe urmă, am văzut că cineva avea un volum de poezii intitulat așa. Deci, am renunțat la acest titlu. Am chiar bănuiala că am mai folosit odată, cândva, aceeași intitulare. Mi-am zis: „nu-i nimic, Lavinia, o să pui ca motto ceva versuri eminesciene și, de aici, încropești ceva romantic și suav despre toamne care nu seamănă între ele, despre culorile toamnei, cromatica ei nebună, picturală și surprinzătoare, despre culesul strugurilor, despre crizanteme și, poate, cei care te citesc or să treacă cu vederea faptul că ai zis cândva că, deși născută fiind în acest anotimp, ție îți place mai mult primăvara”. Ei bine, m-am gândit mult, și am ales apoi foarte cunoscutele versuri „Bate vântul frunza-n dungă,/ Cântăreții mi-i alungă” (Mihai Eminescu, „Ce te legeni...”) dar, fire de „Cănuță-om-sucit”, în loc să-mi văd de scris, ce întrebare credeți că a început să-mi umble obsesiv printre neuroni? Am început să mă interoghez singură: adică, cum e chestia asta cu vântul și cu frunza-n dungă? M-am uitat pe atotștiutorul Internet și, mda, nu prea știa nici el. Acuma, să nu credeți că nu știu ce-i cu metafora și cu simbolismul bătutului frunzei în dungă, știu, dar uite că „mă râd” și eu un pic (ca să-i citez pe unii dintre foștii mei elevi și să folosesc verbul acesta la reflexiv). Dar chiar sunt de râs, pentru că tot învârtindu-mă printre cuvinte, mi s-a risipit și picul ăla de inspirație de acum două ore, și simt că devin așa de plicticoasă că mă fac singură să casc. Așa că pun punct.