Gânduri în zig-zag printre paranteze

      
 (...)

   

     Nu ştiu dacă vă plac parantezele, dar eu sunt mare amatoare să le folosesc. Asta din cauza felului cum sar gândurile mele de la una la alta, cum fac eu asocierile între diferite cuvinte şi, poate, din deformaţia pur profesională de a explica. Astfel, zilele trecute mi-a venit în minte, (apropo de nevoia mea de a împărtăşi şi altora gândurile mele), un vers al lui Păunescu : „Tot ce văd în lumea asta, iau în ochi şi-mpart la doi”. Sunt, pe deplin, de acord cu dorinţa asta de a împărtăşi cu alţii ce-ţi trece ţie prin gând, de a împărtăși cu cineva bucuria pe care ti-a adus-o acel gând. (Adrian Păunescu, ca om, m-a dezamăgit, însă unele din poeziile sale îmi sunt tare dragi, de aceea l-am şi citat).

     Ceea ce e dificil în comunicarea asta a gândurilor, preferinţelor, indignărilor, emoționărilor, amintirilor noastre este faptul că noi gândim atât de diferit, suntem interesați de cu totul alte lucruri decât cei de lângă noi, aşa că dialogurile noastre, am observat cu tristeţe, se transformă adesea în monologuri. (Cel puţin, ăsta este cazul meu, eu tot spun ce gândesc şi nimeni nu rezonează la ce spun, sau, mă rog, nimeni nu mă contrazice...)

     Dar eu continui, că sunt perseverentă şi gânduri, slavă Domnului, am destule (nu toate grozave, recunosc, dar multe!). Poate că aceste gânduri ale mele nu sunt pătrunse de filosofie, nu sunt abisale şi nici foarte inedite (mereu a spus altcineva ceea ce ai fi vrut să spui, e știut...), dar sunt gândurile mele şi îmi place să le împărtăşesc şi altora...