Gânduri mâhnite despre „de-ale politichiei”

     

       Este vremea, cred, să mai şterg de praf un gând din vasta mea colecţie. Şi să vi-l împărtăşesc şi domniilor voastre, bineînţeles. Am să continui călătoriile mele imaginare într-un episod viitor, acum aş vrea să mă întorc un pic în realitatea noastră mioritică. Deşi nu-mi face nicio plăcere. Dar, volens nolens, cu toţii suntem ancoraţi în meandrele concretului şi în sinergia faptelor (ca să-l citez pe Tătucul Iliescu), deci suntem implicaţi în mascarada asta care abia a început, a campaniei electorale şi, ceea ce este mai tragic, nu prea putem face nimic ca să împiedicăm circul ce va urma. Oriunde ascultăm, oriunde ne uităm, dăm de mesaje optimiste, de talk show-uri politice, de promisiuni, de afișe, mă rog, tot bla-bla-bla-ul ipocrit şi fără rost de care ne-am săturat până peste cap. Ca să parafrazez un banc de prin anii ’90, mie una îmi e teamă să mai deschid şi frigiderul, ca să nu dau de vreun afiş electoral înăuntru.
         De fiecare dată, în fiecare campanie electorală, eu, naiva, trag nădejde că s-au spus toate minciunile posibile, că s-a promis tot ce se putea promite, că s-au unit şi s-au despărţit toate partidele, că s-au întors pe toate feţele argumentele pro şi contra de către analiştii politici, că parlamentarii s-au certat şi apoi „pupat toti Piaţa Endependenţi” pentru ultima oară, în fine, că se vor sătura şi ei, protagoniştii acestui bâlci penibil, aşa cum ne-am săturat şi noi, publicul larg. Dar, nu! E vreme de criză (dar, am mai spus asta, când nu a fost la noi vreme de criză?!), mulţi sunt disperaţi că nu au ce pune pe masă copiilor, iar „animalele” noastre „politice” (ah, ştiu că „zoon politikon” s-ar traduce mai degrabă cu „vieţuitoare politică”, dar ei, politicienii, mă enervează prea tare ca să mai traduc exact) joacă în hore, taie panglici, mângîie copii pe creştet sau se duc, urmaţi de vreo paisprezece reporteri de la diverse posturi de televiziune, la azile de bătrâni, în şcoli, prin pieţe, pe la biserici sau ca să mai sărbătorească darea în primire a unei jumătăţi de metru de autostradă. Oamenii ăştia chiar nu au ruşine! 

    

           Ca să fiu sinceră, mai mereu, am un sentiment ciudat când începe o campanie electorală. Şi, cred eu, sentimentul ăsta vă încearcă şi pe domniile voastre. Am impresia că, printr-un ciudat declic, devin, ca prin farmec, vizibilă. Dacă până atunci, mai nimeni nu mă oprea pe stradă (decât, bineînţeles, cunoştinţele, rudele şi prietenii, care mereu au ceva de vorbit cu mine), acum mai toţi cei implicaţi în circul electoral mă văd, nu pot să cred, Doamne Dumnezeule, chiar mă văd, au ceva de spus, mă salută, par să fie sincer interesați de soarta mea, mă întreabă cum pot să mă ajute etc. Dacă nu ar fi aşa de penibil şi de trist, cred că aş putea râde zile întregi pe tema asta. De parcă eu nu aş şti - cum sper că a ajuns să ştie o mare parte din amărâtul nostru de popor – că ei nu dau doi bani pe mine şi pe existenţa mea!                                                                                                         Şi atunci, nu e mai bine să-i ignori, să-ţi vezi de viaţa ta, mai mult sau mai puţin chinuită, să evadezi din realitatea care-ţi provoacă silă, cufundându-te în muncă, iar când te odihneşti, să cauţi uitarea în cărţi şi în călătorii imaginare? Domniile voastre îmi veţi replica – şi pe bună dreptate – că nu e o soluţie, căci dacă toţi adoptăm atitudinea struţului, atunci, ca să-l citez din nou pe Nenea Iancu, „se duce dracului giudeţul”... Eu sunt de acord că aşa este, dar nu pot să mă gândesc la o soluţie practică, viabilă şi de bun simţ ce ne-ar putea scoate din acest coşmar. Şi nici nu am auzit la nimeni altcineva una. Toată lumea se lamentează, înjură, discută, scrie, dar nu am văzut nimic concret, practic, despre care să exclam: ei, da, asta este soluţia, oare de ce nu mi-a venit mie întâi ideea? Sau poate că aşa ceva există şi nu am aflat eu. Poate există chiar alături, la câteva sute de metri de casa mea şi eu nu ştiu.
          Eu, una, nu fac niciun fel de politică, nu sunt partizana niciunui partid, mie mi se par toate grupările politice, ca să mă exprim elegant, tot o apă şi-un pământ. Dar, la câţiva ani odată, conştiinţa mea civică mă îndeamnă să nu mă izolez, ci să merg să-mi spun părerea, că aşa e în democraţie, nu? Da, dar din nefericire, n-am de ales decât între două rele, încerc să-l aleg pe acela care cred eu că e mai mic, dar mă conving apoi că nu a contat, situaţia mea şi a ţării a rămas la fel, „răul cel mai mic” minţind cu aceeaşi neruşinare ca şi cel mare. Şi, pe an ce trece, faptul de a merge să votez mi se pare o simplă și inutilă formalitate, vorba aceea din cazinouri, „les jeux sont faits”, îmi răsună tot timpul în minte, în timp ce-mi exprim opţiunea mea de cetăţean – ca să folosesc un clişeu de prin presă - şi îmi dă un sentiment de neputinţă şi zădărnicie. Dar am să votez, totuși, mereu!     

          Ei, dar pentru gândurile astea negre, am să dau şi eu vina pe toamna asta, cu ploile şi frigul ei, care ne transpun pe toţi direct în atmosfera pesimistă, bolnăvicioasă, a poeziilor lui Bacovia. Da, dar am mai votat eu şi în alte anotimpuri, şi sentimentul era același. Ei, asta e!      

         Închei, nu înainte de a vă promite că, după ce scăpăm de alegeri (sau, de ce nu, şi înainte), în următorul episod, voi relua plimbările mele imaginare, în care vă voi lua şi pe domniile voastre. Ca să mai scăpăm de nesimţirea şi lăcomia oamenilor politici, de prețiozitatea şi caraghioslâcul „vedetelor”, fie ele din show-biz, sport sau din lumea mondenă. O să mergem undeva unde nu este mireasmă electorală de mici pe grătar şi de bere, nu se aud manele sau imnuri de campanie, unde nu e criză (ei, asta va fi mai greu, dar ne descurcăm noi...) şi unde ne vom simţi bine, vom învăţa ceva interesant şi nu o să ne facem un car de nervi, ceea ce, cu siguranţă, o să ne aştepte în această lungă lună de campanie electorală. 

           La bună vedere!