Gânduri fără ecou...

                                                                                            

       Motto: „Eu cu cine votez?”     

      Marin Preda, un autor drag sufletului meu, descrie undeva o scenă cu nişte candidaţi ai diverselor partide, veniţi în satul lui Moromete să-i convingă pe ţărani să voteze cu ei. Candidatul liberal, elegant, cu mănuşi şi eşarfă de mătase, le zice: „Fhraţi ţehrani, am vorhbit ierhi cu ministrhul ...”, şi tot aşa, cu accent franţuzesc, le înşiră ceva de neînţeles; conservatorul încearcă şi el, dar e la fel de neînţeles; candidatul ţărănist, îmbrăcat cu cioareci şi cămaşă, încălţat cu opinci, mă rog, tot tacâmul, se urcă la tribună şi le zice: „Bă, cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, boii se pun în faţa căruţei şi dacă ne votaţi pe noi vă umplem de caş!” Comentariul lui Moromete, după ce i-a ascultat pe toţi, a fost: „Auzi, mă Cocoşilă, dintre toţi de vorbiră, ăsta, ultimul, fu ăl mai prost!”, vorbă înţeleaptă, cu care toţi au fost de acord.
        Ştiu că am promis în episodul acesta oarece călătorie imaginară, şi am să mă ţin de cuvânt, o să călătorim, dar ce să fac dacă gândul acesta, dureros de real, a fost mai insistent şi a vrut, cu tot dinadinsul, să-l aştern pe hârtie? Şi, credeţi-mă, acest gând nu mi-a venit ascultând discursul vreunui candidat la preşedinţie, pentru că am renunţat demult să mai ascult sau să văd orice este legat, câtuşi de puţin, de politică.Gândul mi-a venit în timpul campaniei electorale,auzind, fără să vreau, de la alţii, miile de promisiuni mincinoase, văzând prostirea pe faţă a noastră, a alegătorilor, deci, prin asociere, m-am gândit cât de actual este Caragiale (ah, nene Iancule, îţi mulţumesc că exişti!), mai ales în timpul alegerilor. De aici, m-am gândit la discursuri, apoi iar la cât de proşti ne cred ei pe noi, alegătorii, un fel de masă amorfă care e bună doar să-i pună pe dânşii în locuri călduţe pentru patru-cinci ani, şi de aici până la comentariul lui Ilie Moromete n-a fost decât un pas. Concluzia acestui personaj, ţăran deştept şi mucalit, concluzie la care subscriu, este că nu suntem toţi chiar aşa de proşti şi că protagoniştii scenei politice (aţi recunoscut clişeul din mass-media, nu?) ar trebui să nu mai joace acest teatru ieftin, care este mereu acelaşi, să nu se mai ia aşa în serios, că nu prea mai păcălesc pe nimeni. Dar să-i lăsăm în plata Domnului şi să revenim la gânduri mai plăcute.       

         Ei, să pornim, deci, în călătoria promisă. Tot imaginară, bineînţeles. Unde credeţi că o să mergem? Păi, de astă dată, să o pornim spre o insulă pierdută în imensitatea oceanului, unde să nu găsim nimic din haosul lumii acesteia nebune, nebune, nebune în care trăim, să nu se audă decât clipocitul apelor oceanului, foşnetul frunzelor de palmier şi ciripitul păsărilor. Deci, să pornim. Să vă spun eu ce o să facem. Dăm telefon la o companie navală, ne cumpărăm un bilet pe un vas de croazieră, mergem vreo două săptămâni pe ape, oprindu-ne şi vizitând locuri superbe şi iată-ne ajunşi pe insulă, unde totul e perfect, ca în pliantele de reclamă ale agenţiilor de voiaj.Dar, staţi, mi-a mai venit în minte un gând, care nu-mi dă pace şi nu mă lasă să stau liniştită, în şezlongul meu, citind şi savurându-mi băutura răcoritoare, pe plaja insulei imaginare. Păi, domniile voastre, liniştea asta ar trebui să o putem găsi şi aici, în ţărişoara noastră, în România, (nu mă pot abţine să nu-l citez, din nou, pe Caragiale...), de ce trebuie să hălăduim noi prin nu ştiu ce arhipelaguri? Liniştea e o stare de fapt, o trăire pe care trebuie să ne obişnuim să o avem oriunde, chiar şi în mijlocul haosului. Aşa că, haideţi să încercăm să ne găsim pacea şi liniştea chiar la noi acasă. Haideţi în Bucegi, haideţi în Deltă, haideţi pe dealurile Domneştiului de Argeş. Ce, credeţi că nu se poate? Ba da, se poate, adică, eu zic că se va putea, ca să fiu sinceră şi realistă, peste vreo zece ani, dacă suntem norocoşi.
        Căci liniştea asta nu depinde doar de noi, de voinţa noastră, depinde şi de ceilalţi. Şi, atâta timp cât vecinul ţine cu tot dinadinsul să auzi muzica lui preferată, dată la maximul de decibeli posibil, atâta timp cât fiecare aruncă gunoaie unde i se năzare, atâta timp cât ţi-e groază să ieşi noaptea pe stradă, temându-te pentru buzunarul sau chiar viaţa ta, atâta timp cât devenim nişte hiene turbate pentru cincizeci de centimetri pătraţi din pământul nostru pe care ni i-a luat, la hotar, cineva , atâta timp cât nu avem vreme de noi, pentru că ne preocupă prea mult ograda vecinului, atâta timp cât mergem la biserică şi pozăm în drepţi creştini, dar pe urmă facem nişte lucruri care nu au nimic de-a face cu Biblia, atâta timp cât ne ignorăm părinţii bătrâni şi, ultima, dar nu cea de pe urmă, atâta timp cât vor exista arătările acestea care se autointitulează politicieni-ai-tinerei-noastre-democraţii (pfui!) eu, una, nu-mi voi găsi liniştea. Şi, sunt sigură, nici o mare parte dintre domniile voastre.
        Aici se impune să fac o paranteză şi să-mi cer scuze acelora dintre dumneavoastră care faceţi politică, care credeţi, din tot sufletul, într-un partid şi în platforma lui electorală, care vreţi sincer să schimbaţi ceva în ţara asta prin intermediul politicii. Gândurile mele uşor virulente sunt cauzate de sila imensă acumulată în aceşti ultimi douăzeci de ani, în care fiecare dintre aleşii noştri şi-a bătut joc de lege, de averea ţării şi de sufletul românilor. Şi, pe de altă parte, de câte ori am tendinţa, datorită firii mele împăciuitoare, să încerc să văd partea bună a politicii din ultimii ani, nu trebuie decât să mă duc la o farmacie sau la Casa de Pensii, să văd un şir imens de bătrâni, înghesuindu-se pentru un medicament sau un amărât de bilet într-o staţiune, că-mi revin imediat şi redevin cinică şi virulentă. Şi, vă rog să mă credeţi, eram o persoană care găsea ceva umor în orice, de asta mi se pare totul cu atât mai trist acum.      

         Ca să nu mă despart de domniile voastre în aşa sumbră atmosferă, o să vă pregătesc pentru viitorul episod, dezvăluindu-vă puţin din ceea ce va urma. Păi, dacă tot scriu în episoade, să adopt tehnica celor care le produc, adică să încerc să vă atrag, încă de pe acum, să-mi citiţi şi următorul episod. De data aceasta, în următorul, chiar nu o să mai pomenesc nimic de realităţi crude şi de alte asemenea lucruri „tristuţe”, (e un diminutiv care îmi place, inventat de Mazilu, un alt autor pe care-l citesc cu mare drag), ci o să dedic următorul episod unor gânduri foarte vesele. Însă, printre atâta veselie, o să-mi permit să analizez, totuşi, dispariţia de pe teritoriul României a bunei dispoziţii şi a glumelor de calitate şi cam ce putem să facem noi ca să nu ne pierdem, de tot, simţul umorului. Până atunci, vă doresc toate cele bune.