Gânduri la o călătorie imaginară

  

 

  N-am mai avut vreme, în ultimele săptămâni, să-mi continui serialul despre gânduri. Acum, să nu vă închipuiți că în timpul ăsta nu am mai gândit deloc. Sigur că am gândit! M-am gândit chiar să las la o parte episoadele mele despre gânduri. Glumesc, dar de renunțat la serial, nu renunţ. Nu, am revenit cu un nou episod, care nu mai ştiu sigur dacă este numărul cinci sau şase, dar nu asta contează. Ceea ce contează este imensa plăcere de a vă comunica domniilor voastre, prin intermediul acestor aşa-zise episoade, o parte din gândurile mele. De pe raftul colecţiei mele de gânduri, am să iau astăzi gândul referitor la călătorii. Pe lângă citit, care rămâne pasiunea vieţii mele, călătoriile mă atrag şi ele - prin orizonturile pe care ţi le deschid şi prin felul cum îţi schimbă radical modalitatea de a analiza şi ierarhiza lucrurile. Şi oamenii. Din nefericire, din cauze mai mult sau mai puţin obiective, nu am putut călători atât cât aş fi vrut. Şi nici nu cred că, de acum încolo, voi hălădui prea mult prin lumea largă... Sunt conştientă, de exemplu, că nu am să pot face niciodată o călătorie în Japonia. Nu o să am oportunitatea şi nu o să am banii necesari unui asemenea voiaj. Acestei situaţii, în care mă găsesc eu acum, i se potrivește o cugetare a lui Confucius (sau Kong Fu Zi), care a fost chinez, ştiu, nu japonez, dar a cărui filozofie a influenţat toată Asia. Şi nu numai. Cugetarea sună aşa: „Este greu să găseşti o pisică neagră într-o cameră întunecată, atunci când ea nu se află acolo”. Da, aşa este, dar eu, una, am ales să-mi imaginez că în cameră este o pisică. Parafrazând, in extenso, de ce să nu pot eu face o călătorie în Japonia (sau Nihon, sau Ţara Soarelui Răsare, cum i se mai spune), folosind drept mijloc de transport doar gândul? Şi, în clipa cînd voiam să plec, sau, mă rog, în clipa când eram gata să-mi las gândurile să plece, am realizat cât ştiu de puţin despre Japonia. Şi despre japonezi. Bine, ştiu unde este situată pe hartă, ştiu câteva din oraşele importante, ştiu despre extraordinarul avânt al economiei japoneze, ştiu de ikebana, de bonsai, de sushi, am citit „Shogun” de James Clavell, carte extrem de bine documentată, am citit savuroasele impresii de călătorie prin arhipelagul nipon ale lui Andrei Pleşu, am văzut documentare cu înghesuiala de la metrou şi zgârie-norii din Tokio şi despre cum este cultivat orice metru pătrat din solul lor destul de arid, dar cred că asta nu este de ajuns. Aşa că am început să citesc sau să recitesc diverse lucruri despre Japonia, despre viaţa japonezilor, despre obiceiurile lor, despre istoria milenară a Japoniei, cu împăraţii ei din diverse dinastii, despre drama acestei naţiuni ce a suferit enorm după al doilea război mondial şi care a ştiut să renască. Nu vreau să vă plictisesc cu lecţii de istorie, să mă transform în critic de artă sau în ghid turistic, toată lumea poate citi sau poate „naviga” pe Internet şi poate afla date concrete despre subiectul nostru. Vreau doar ca domniile voastre să veniţi cu mine în această călătorie a gândurilor mele. Am ales ca timp al călătoriei luna martie, ca să mai prindem câte ceva din Sărbătorile Florii de Cireş (sakura). În parcurile şi grădinile japoneze sunt peste 400 de varietăţi de cireşi, care înfloresc şi îi farmecă cu gingăşia podoabei lor de flori pe localnici şi pe turişti, adică pe noi. Pe urmă, vom învăţa cum să confecţionăm origami sau cum să ne împodobim casa cu o ikebana. Şi vom proba kimono-uri, deşi noi, europenii, arătăm tare caraghios în aşa ceva. Sau ne vom duce la o reprezentaţie de teatru Kabuki sau Noh. Trecând prin splendidele grădini japoneze, ne vom îndrepta spre unul din multele temple, pentru a vedea cum îl cinstesc japonezii pe Buddha.Dar cel mai mult aş vrea să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului. La japonezi, nu se bea ceai, pur şi simplu. Totul, pregătirea, atmosfera, politeţea cu care se oferă ceaşca şi umilinţa cu care se primeşte, plecăciunile, liniştea, totul te face părtaş la o experienţă uluitoare. În vacarmul vieţii lor super-tehnologizate, japonezii ştiu să găsească acele puţine minute când timpul se opreşte, când gândurile se odihnesc şi sufletul este liniştit, foarte liniştit. Aşa îşi recapătă ei wa-ul, liniştea interioară. Şi, după ce o să ne simţim absolut rupţi de realitate, lăsând liniştea să ne pătrundă în suflet, savurând ceaiul verde, o să realizăm că asta este fericirea. Din păcate, trebuie să revenim cu picioarele pe pământ, căci voiajul nostru se apropie de sfârşit. Bineînţeles, poate fi doar primul dintr-un lung şir de voiaje în Ţara Soarelui Răsare, pentru că n-am spus încă nimic despre gheişe, sau despre hai-ku, poezia lor tradiţională, sau despre viaţa de zi cu zi a unui japonez. Până la următoarea noastră întâlnire, pentru a face o călătorie, împreună, pe aripile gândului, în Japonia sau aiurea, vă fac o politicoasă plecăciune şi vă spun: „Sayonara!” (Acesta este unul dintre articolele publicate de mine în revista „Pietrele Doamnei” din Domnești).