Rezerva (sau rezervația?) de gânduri

       Da, e duminică. Da, am timp de scris. Da, am revenit în fața laptop-ului după ce, mai devreme, am avut o tentativă eșuată de a „însăila” ceva aici, adică acel ceva cât de cât „citibil” și pentru alții, nu numai pentru mine. Și iată că NU, nu-mi vine nicio idee. Așa că mai reiau (și azi) niște rânduri scrise de mine mai demult.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE
(„Jurnal. Din zori în zori” de Gheorghe Năstase)

                Cu ceva timp în urmă, mi-am promis mie însămi că, la orice carte (a altcuiva) pe care voi avea ocazia s-o tehnoredactez, voi scrie și câte un CUVÂNT DE ÎNCHEIERE. Nu o cronică de carte, nu text cu elemente de critică literară, ci doar părerea mea sinceră despre scrierea respectivă, impresiile mele de călătorie printre rândurile ei. Cred că am scris, până acum, vreo trei asemenea „Cuvinte de încheiere”, sau patru, dacă îl adăugăm și pe cel de față. Din păcate, o să mă opresc, pentru o vreme, la acest număr, pentru că mi-au obosit cam mult ochii și, uneori, simt că îmi obosesc chiar și gândurile. Așa că m-am sfătuit îndelung cu mine însămi și am hotărât să îmi acord un „concediu sabatic”. Sper din toată inima că nu foarte lung, căci aș fi de-a dreptul disperată dacă prea multă vreme n-aș mai citi, n-aș mai scrie sau n-aș mai „naviga” pe Internet. La primul volum (apărut postum, pe la început de an 2020), al lui Gheorghe Năstase, intitulat CARTEA ZORILOR, cred că a fost și prima mea scriere de acest fel, pe care mărturisesc că o încercam (ca și acum, de altfel) cu timiditate. Nu credeam, și nu cred nici acum, că am dreptul de „a-mi da și eu cu părerea”. Dar atunci am îndrăznit. Și asta pentru că mi-a plăcut cartea aceea foarte mult, mi-a „mers la suflet”, cum se spune și, așa cum am amintit în „Cuvântul de încheiere” pe care l-am scris la ea, deși nu l-am cunoscut personal pe autorul scrierilor, când am terminat de „procesat” textul, aveam impresia că știu multe, ca după ore întregi de discuții și confesiuni. Și iată că, spre sfârșitul lui 2020, magia se repetă, și am reușit să termin de tehnoredactat, cu sufletul plin de încântare și cu un cuget mult mai îmbogățit, acest „Jurnal”. Voi continua „Cuvântul” de față cu un citat din acea primă carte a autorului Gheorghe Năstase, adică cu niște vorbe scrise de domnia sa prin 1972, și care m-au impresionat prin trăirile exprimate, ce dezvăluiau o adevărată filosofie de viață, totul transmis, mi s-a părut mie atunci (și mi se pare și acum), ușor „încifrat”: „Și află că răsăritul Soarelui nu-l pot vedea din cauza cimentului înălțat peste arbori și a duhului greu al orașului. Pământul nu pot să-l calc, pentru că este interzis. Aerul nu-l pot respira, fiindcă este ars și are gust coclit. Copacii nu pot să-i îmbrățișez, pentru că-i dor rădăcinile bolnave. Apă proaspătă nu pot să beau, pentru că au murit izvoarele. Frunze de fag nu pot mânca, fiindcă s-au născut putrede. Cu pași de cerb nu pot alerga, căci sunt prins la intersecții. Mă poți înțelege de ce zbor mereu spre tine?”

         Și acum, despre „Jurnal”. Este vorba de niște însemnări ale autorului, din anul 1971, de la 1 ianuarie până la 31 decembrie. Deoarece „tema principală” a scrierilor zilnice este și acum contemplarea naturii, mai ales a zorilor, mi-am permis să-i adaug subtitlul „Din zori în zori”, care o să revină, ca un laitmotiv, și în partea a doua a scrierii, „Gânduri fugare. Din zori în zori” și în ceea ce am numit „Stihuri din agendă. Din în zori în zori (Din an în an)” sau, în final, „Daruri de suflet. Din zori în zori (Din an în an)”. Și mi-am mai permis să pun niște gânduri ale autorului care nu aveau legătură cu ziua respectivă din Jurnal, ci erau, ca să zic așa, „universal valabile”, sub genericul Gând(uri) fugar(e).

         Mărturisesc că o invidiez (la modul drăguț și inofensiv) pe aceea căreia autorul, Gheorghe Năstase, i-a scris în „Jurnal” acele cuvinte frumoase și tandre, în fiecare zi altele. Adică, pe soția sa, distinsa doamnă doctor Margareta Coman Năstase. A fost, și este o femeie iubită la superlativ și cred că i s-a spus zilnic că este iubită, într-un mod extraordinar de frumos și romantic. Am scris „este iubită” pentru că, deși cel care își declara așa de suav și emoționant iubirea e plecat dintre noi de mulți ani, eu cred (ba nu, nu cred, sunt sigură) că iubirea lui a rămas încă, o veghează, și plutește printre stele, nori, raze, aurore, picuri de ploaie, fulgi de nea, flori... Iubirea lui e undeva, ascunsă în zori... Mai mărturisesc că tare aș fi vrut să scriu eu multe dintre cuvintele înțelepte sau metaforele din această carte... Dar, cum am mai spus, nu aș fi niciodată în stare, mai întâi că n-am fost dăruită cu talent, nici cu ceea ce eu numesc „starea-de-poezie”, eu mă chinui doar să însăilez ceva în proză, iar atunci când devin mai „romanțioasă”, am observat că instinctiv schimb registrul și, în următoarele cuvinte, sau mă autoironizez, sau fac bășcălie, sau mă hlizesc, cum se zice prin popor, „ca proasta-n târg”. Și asta pentru că mi-e dificil să-mi dezvălui sentimentele, nu pentru că nu le am. Lui Gheorghe Năstase nu-i era greu deloc să-și exprime și să-și scrie pe hârtie sentimentele, trăirile, gândurile (multe, frumoase și înțelepte) și, mai ales, să le transfigureze în poezie și filosofie. Și acesta este un lucru minunat, căci scrierile rămase de la domnia sa ne încântă acum pe noi toți.

         Poate ar trebui să-l imităm pe Gheorghe Năstase și să asistăm la fiecare răsărit de Soare, în toate cele 365 de zile ale unui an. Poate ar trebui să privim în jurul nostru și să admirăm mai mult Natura. Poate ar trebui să ne transformăm și noi în niște adoratori ai zorilor. Sigur că ar trebui. Poate că am descoperi ceva ce domnia sa știa demult, pentru că aflase de la zori, Lună, stele, păsări, munți, gâze, flori, brazi, oameni. Și astfel, poate am fi mai iubitori, mai buni, mai sinceri, mai omenoși, mai sensibili, mai gata să sărim în ajutorul unui semen. Am fi așa cum spune autorul într-un Gând fugar din „Jurnal”: „Când, flămând fiind, ai ajuns să dai bucata ta de pâine unui câine mai flămând decât tine, înseamnă că ai învins ultima rămășiță de egoism din tine”.

         Iată și un alt Gând fugar al lui Gheorghe Năstase, de mai târziu, din 31 decembrie 1974: „Acum sunt pe spațiul de timp al secundei zero. Aici este piatra de hotar a timpului necunoscut. Amplific infinitele unde ale secundei și înțeleg iar că mirabilul nostru secol intră în sfera de înțelepciune. Îți dau întâlnire în fiecare clipă, până peste culmea lui. Până atunci, te rog să primești cununa ce-am împletit-o din grâul crescut pe câmpul sufletului meu. Soarele și apa le-am primit de la tine. Pământul a fost al meu, dar primind sărutul tău, e ca și nou. TU și EU formăm ceea ce va fi. Trece clipa zero și aud anul 1975”.

         După așa frumoase cuvinte, aproape că mi-e jenă să mai scriu ceva ca să închei acest „Cuvânt de încheiere” al meu. Ce-aș mai putea spune? Ce-aș mai putea adăuga? Toate cele scrise în acest volum trebuie să le descopere fiecare și să le recepteze cum îi șoptește gândul și sufletul. O să vă las acum, pe fiecare, să meditați la acest minunat „Jurnal” și, ca să-l mai citez încă o dată pe autor, în viitor o să încerc și eu, „cu ochii sufletului, să-i descopăr pe cei care culeg petalele celor din urmă trandafiri...”

                                                                           Prof. Elena (Lavinia) Avram

Raftul cu gânduri pentru mai târziu

     Ieri am pus pe acest „raft cu gânduri” impresiile (mele) de lectură asupra unei cărți care mi-a plăcut mult și care mi-a dat mult de gândit. Azi o să continui să mai așez ceva în această „bibliotecă” online, și anume un CUVÂNT DE ÎNCHEIERE la una dintre cărțile tehnoredactate de mine. Și mâine, dacă nu-mi vine altă idee între timp, o să mai adaug ceva, așa, pentru mine, să le citesc mai târziu...

                                Cuvânt de încheiere...

    ... Sau postfață, ca să folosesc termenul uzitat de cei angrenați în această grea și nobilă „muncă” a facerii cărților. Ca absolventă de Filologie, cărțile au fost și sunt materialul meu de lucru, iar prețuirea lor intră, ca să zic așa, în „fișa postului”. Dar nu este obligatoriu ca tot omul ce a studiat filologia să și scrie. Unii au har, alții nu. Eu, de exemplu, nu pot scrie poezie. Nu pot să-mi exprim stările sufletești în acest fel, nici măcar în versuri albe. Am fost și am să rămân o „vajnică” urmașă a celebrului personaj al lui Molière (mă refer la domnul Jourdain din „Burghezul gentilom”) și iată că mă exprim de-o viață, cum pot eu mai bine, doar în proză. Iar uneori, recunosc, mă exprim cam prozaic...
    Am încercat și eu să scriu, chiar și versuri, încă din tinerețea mea, însă scrisul a fost și a rămas un fel de „violon d’Ingres” (ca să fiu foarte sinceră și puțin autoironică). De o vreme, de când am ieșit la pensie, mă ocup cu ceva ce se chema „dactilografiere” pe vremuri, însă acum, la început de mileniu trei, își zice „tehnoredactare computerizată a unor texte”. Și, uneori, fac chiar mai mult decât atât, adică ceea ce am citit eu că ar trebui să „presteze” un bun redactor de carte. Când „produsul finit” e gata să meargă spre tipar, simt că am pus și eu o părticică de gând și de suflet în acesta. Și sunt tare bucuroasă, cu atât mai mult cu cât am rezonat mai intens la cele scrise de altcineva...
    Așa a fost cazul de față, al „Cărții zorilor”, alcătuită din multe dintre scrierile lui Gheorghe Năstase (în mare parte nepublicate), carte pe care am avut plăcerea să o redactez. Deși argeșeancă, eu nu l-am cunoscut personal pe autor, am auzit de el, știam că a fost prim-secretar al județului Argeș prin anii ’70 (cam pe-atunci când istoricii spun că regimul comunist era „cu față umană”), mai știam că a fost orfan, că-i plăcea să citească, că a absolvit, printre altele, Filosofia, că era numit de prieteni „comunistul romantic”, că era un om bun, harnic, politicos, gata să ajute pe oricine. Asta am aflat de la alții...
    Dar ceea ce era mai important am aflat din scrierile sale, așa că pot spune acum că l-am cunoscut... Am aflat că avea un suflet mare, bun și sensibil, o fire de poet, că privea cu neostoită curiozitate în jurul său, dar și în adâncul inimii sale și al cugetului său, că avea gânduri bune despre natură, despre ființele și lucrurile ce-l înconjurau, că era mereu măcinat de întrebări filosofice asupra existenței și că avea un fel de tristețe ascunsă printre rânduri, pe care, uneori, o lăsa discret să transpară în câte o frază. Un om bun, inteligent, cult, modest. Îi plăceau zorii, natura, munca, iubirea, pădurea, ploaia, marea, soarele, munții, oamenii buni. Și, iar și iar, zorii...
    Când am început să scriu, am văzut, încă de la primele poeme, ce des pomenea autorul despre zori, așa că am propus ca volumul de față să se numească chiar așa, Cartea zorilor. Pentru ca mai apoi, peste vreo câteva zile, să descopăr în manuscrisul domniei sale un text (pe care l-am pus ca pe un fel de Predoslovie), și care se sfârșește cu o emoționantă invitație de a-i citi scrierile: „Deschid cartea zorilor... Vă chem, oameni, să ascultăm împreună cântecele zorilor. Veniți și auziți. Veniți și vă minunați... Veniți în fiecare zi. Veniți, oameni dragi! Veniți...”
    Și, de asemenea, am găsit o listă cu posibile titluri, notată fugar chiar de către Gheorghe Năstase. Iată această listă: „Țara zorilor”, „Cartea zorilor”, „Simfonia zorilor”, „Întâlnire cu zorii”, „Izvorul zorilor”. A fost, pentru mine, o coincidență tulburătoare. Lucrul la acest volum de poeme în vers alb, de eseuri și meditații, a fost o mare încântare a gândurilor, dar mai ales a sufletului meu. Nu fac aici critică literară, și nici nu încerc să vă „vând” această carte... Îmi spun doar părerea sinceră. Mă bucur că am fost printre privilegiații care au văzut textul manuscrisului, și mă bucur că, într-un târziu, acesta va vedea lumina tiparului. Chiar dacă, din păcate, autorul nu mai este de multă vreme printre noi. Dar întrebările pe care și le pune, metaforele pe care le mânuiește cu atâta grație, subtilitatea și, uneori tainica „încifrare” a textelor, frumusețea și tumultul imaginilor poetice din scrierile sale, sunt sigură că vor lăsa urme în cugetul și în sufletul domniilor voastre, ale celor ce veți binevoi să le citiți...
    O să închei cu un mic citat (și, vă mărturisesc, mi-a fost foarte greu să aleg), în care Gheorghe Năstase ne împărtășește unul dintre țelurile vieții sale, text care ar trebui să ne inspire și să ne îndemne la introspecție pe toți: „Când voi putea rosti: «am înțeles ce om există în mine», atunci voi fi și eu un fulger de care se va teme întunericul...”

                                                    Prof. Elena (Lavinia) Avram

GÂNDURI DE ȚINUT MINTE

    O să trec (tot astăzi) aici, până când o să fie publicat în revista domneșteană „Pietrele Doamnei”, un articol despre o carte care mi-a plăcut:

NOTE DE LECTURĂ

(Cornelia Munteanu, Radu Mihai-Munteanu, „Eu, de sub pleoape”)

MOTTO:

„O carte adevărată nu este una pe care o citim, ci una care ne citește.” (Wystan Hugh Auden)

Titlul complet al cărții despre care o să fac vorbire în cele ce urmează este, de fapt, „Eu, de sub pleoape” (Tu, de sub pleoape, ești miracolul din viața ta) și volumul[1] este dedicat de către cei doi autori, foarte frumos și emoționant, „mamelor și partenerilor de viață”. Cartea, cuprinzând poezie (în haine „clasice” sau în formă de haiku) și scurte eseuri, a apărut în anul 2019. Eu l-am citit pe la sfârșitul anului 2020, și abia acum mă învrednicesc să scriu câteva cuvinte despre el. Mea culpa! Dar primim atât de multe informații, suntem ocupați cu atât de multe treburi banale și, mereu, mereu, vrem să facem mult prea multe în acest TIMP care e din ce în ce mai puțin...

În general, scriu acele „câteva cuvinte” despre cărțile (altora) pe care le tehnoredactez eu, spunându-mi părerea despre călătoria făcută, alături de autor (sau autori), printre rândurile și sensurile operei respective. Am scris asemenea „câteva cuvinte” la vreo patru-cinci volume ale căror texte le-am procesat, intitulându-le pe toate, destul de banal, Cuvânt de încheiere. Am spus atunci, și o repet acum, că aceste mici note de la finalul cărților nu se voiau niște cronici literare, nu erau făcute „după tipic”, erau doar niște impresii fugare și foarte sincere despre scrierea respectivă. Acum, m-am gândit să le zic „note de lectură”. Și o să le scriu (pe blogul meu sau ca să fie publicate, cândva) după ce citesc o carte ce are impact asupra gândurilor mele și asupra sufletului meu.

Cartea de față a avut asupra mea un asemenea impact. Recunosc că, în general, la cărți, la muzică, la picturi, la sculpturi (și uneori chiar și la oameni), eu mă „conduc”, destul de ilogic și neștiințific, după acel „radar” interior (oare să fie intuiție, gust, influențe, educație sau fler?) care vibrează într-un anumit fel și care mă face să declar, copilărește: „îmi place” sau „nu-mi place”. Recunosc, de asemenea, că uneori acest „radar” al meu părea că era ocupat cu altceva și, ca urmare, mă înșelam îngrozitor. Dar perseverez în a-l folosi, pentru că sunt prea comodă pentru a schimba acum ceva și a începe să analizez totul riguros.

Ei bine, la volumul acesta, radarul meu a reacționat mai mult decât pozitiv, pentru că mi-a plăcut la el totul, am rezonat la aproape toate întrebările (deloc retorice, deloc comode) din textele (eseurile) lui Radu Mihai-Munteanu și m-am emoționat la versurile sau gingașele haiku-uri ale Corneliei Munteanu. Pentru că, așa cum se spune într-unul dintre eseurile de la început, totul a pornit de la o întrebare: „Drama lumii moderne sau nu doar a celei moderne: răspunsul esențial la întrebarea esențială, repetată de la răsăritul umanității până la apusul ei, necunoscut încă: cine sunt eu? Și toată suita de întrebări ce i se atașează prin reverberația aparentei sale inconsistențe”.

Și de aici urmează, într-un ritm alert și care te face să-ți pui (repede) neuronii la treabă, multe alte întrebări (comentarii/idei/autoanalize) pe marginea unor subiecte ce sunt sau „abisale” (cum le numesc eu, ușor autoironic, atunci când scriu despre ele), adică Viața, Credința, Eul, Iubirea, sau mai terre-à-terre, ca banii, reclamele, consumerismul. Dar, și despre unele și despre altele, abordarea este mereu filosofică. Și aceste eseuri se succed, „întrerupte” foarte frumos de câte o poezie, sau un haiku, cum ar fi acesta care, în cele nouă cuvințele ale sale, cuprinde o Idee, de fapt, aș zice eu, o întreagă lume de idei: „Viața noastră/ Timp în eternitate/ Și vers de clipă!”

Mă opresc doar la unul dintre texte (și la haiku-ul „aferent”, bineînțeles), care se numește „All you need is love”, și asta nu pentru a-l comenta, nu, el trebuie citit și înțeles, ci pentru a-mi reaminti că, pe blogul meu, am scris și eu ceva inspirat din titlul (și din adevărul) cântecului celor patru Beatles, numai că eu l-am intitulat „Ol iu nid iz lov” (practicând, ca de obicei, ironia și autoironia) și trebuie să admit că eseul acesta e mult mai profund și cu mai multe semnificații decât al meu. Iar haiku-ul ce-l precede mi-a adus lacrimi în ochi și-n suflet: „Ochii mamei, sunt/ Univers de iubire/ Și dăruire!”

În minte cu multele întrebări pe care această carte m-a făcut să mi le pun (iar și iar, deși sigur mi le mai pusesem cândva), încerc să închei, spunând că am învățat multe din paginile acestei cărți, că am fost „provocată” la a cugeta despre cele scrise, că mi-am îmbogățit sufletul și mintea cu trăirile și ideile celor doi autori, lucru pentru care le mulțumesc. Închei cu două citate cu care sunt 100% de acord: „Atunci am înțeles că am venit aici ca oaspeți, că zilnic trebuie să trăim aici la fel, iar când vom lăsa în urma vieții noastre pământene acest loc, el trebuie să fie cel puțin la fel de frumos și de armonios precum l-am găsit.” Și un haiku ce-i răspunde ca un ecou: „Esența vieții/ E armonia ta cu/ Natura vie!” Încă o dată, le mulțumesc celor doi autori pentru clipele minunate pe care le-am trăit citind (și răscitind) această carte...

P.S. Mărturisesc sincer că mă simt „înrudită” cu cele scrise de cei doi și asta nu pentru că sunt, la propriu vorbind, rudă cu ei, ci pentru că, în cele mai multe momente, gândurile și sentimentele noastre aș zice că „rimează”.

                                                                               Elena (Lavinia) Avram

                                                                               Domnești, iunie 2021

[1] Cornelia Munteanu, Radu Mihai-Munteanu, Eu, de sub pleoape (Tu, de sub pleoape, ești miracolul din viața ta), prima ediție, mai 2019, București.

Ganduri care bat hapuca

MOTTO: „Orice om e prost cel puțin cinci minute pe zi; înțelepciunea constă în a nu depăși această limită.” (Elbert Hubbard)

      Bineînțeles că astăzi, fiind sărbătoare, deci având eu timp liber mai mult, plus un pic de chef de scris, am poposit la blogul meu, după ce am vizitat, ca de obicei, dicționarul. Cuvântul aleatoriu de azi (necunoscut mie), mi-a dat ideea titlului, fiind în total acord cu ce aveam în minte să scriu. Deci:

Hapuc. s.n. [At: PAMFILE I. C. 3 / Pl: ~uce / V: ~că sf, ~ușchi / E: mg hapkalkodni] (Trs) 1. Minge din păr de bou. 2. Cocoloș. 3 (Îcs) De-a ~a Joc cu mingea. (Expr.) A bate hapuca. Sursa: MDA2 (2010).
Cuvântul zilei este:
Lenifiant, ~ă a [At: ROMÂNIA LITERARĂ, 1987, nr. 44, 11/1 / P: ~fi-ant / Pl: ~nți, ~e / E: fr lénifiant] (Frr) 1. Liniștitor. 2. Calmant. Sursa: MDA2 (2010). Cheia alegerii: Pe 6 august 1996, trupa rock „The Ramones” a susținut concertul de adio. Unul dintre cântecele lor memorabile este Vreau să fiu sedat (în engleză I Wanna Be Sedated).

    Habar n-aveam nici de acest cuvânt. Cred că acum, necăjită pe mine însămi cum sunt, aș avea nevoie de un lenifiant, ceva, dar mai bine, nu. Scrisul are același efect asupra mea. Gândurilor mele le place la nebunie „să bată hapuca” și, trebuie să recunosc, câteodată se mai bat și între ele.  Mai zilele trecute scriam despre senzația aia când cineva îți spune așa niște bazaconii, sau chestii absolut aberante încât prima reacție e să te uiți în jur dacă nu cumva ești la „Camera ascunsă”. În cazul ăsta parcă mai e loc, totuși, de un pic de amuzament și, dacă ești politicos și ai simțul umorului, treci grațios peste trăsnăile ce-ți ajung la urechi. Da, dar mie mi s-a întâmplat, când și când, ca unii oameni (mă rog, mai mult femei), să-mi debiteze așa niște minciuni sfruntate, niște enormități (spuse cu aplomb sau, mai degrabă, cu un mare tupeu), încât nu m-am mai gândit la „Camera ascunsă”, ci am început imediat să-mi analizez gândurile, faptele, comportamentul, pentru a mă dumiri de ce mă crede „lumea” așa proastă. Nu naivă, nici prostuță, nu, proastă de-a dreptul. Și, ca să parafrazez iar replica aia celebră și plină de haz dintr-un film românesc, „aceste gânduri ne doare”. Pentru că, în afară de cele cinci (hai, zece) minute pe zi, de care e vorba în motto, eu aș zice că nu sunt chiar proastă. Părerea mea! Ca să-mi fac curaj, hai să mă distrez un pic cu niște glume:

- Alo! 

- Alo, da! SRI-ul, nu-i așa? 

- Da... Dar de unde știți? 

- Păi, m-ați sunat pe un telefon care nu are nici baterie și nici cartelă!

*

- Cum se miră unul cu dublă personalitate? 

- Vai de mine și de mine!

*

Discuție între un tată și fiica lui:
- Dacă te jignește careva la școală, dă-i nenorocitului o lopată peste bot! 

- Tati! Dar eu sunt o fetiță! 

- Atunci ia-ți una roz!

Niște gânduri aventuroase. Dar nu aventuriere...

     Mi-am numit așa gândurile de astăzi pentru că am pornit, împreună cu unele dintre ele, într-o „aventură” (și mă refer aici, ușor autoironic, la sensul de „acțiune îndrăzneață și riscantă”, nu de „legătură amoroasă întâmplătoare (și trecătoare)” al acestui substantiv). Și anume, pe lângă mersul în sat, prin căldura asta, care se instalează dis-de-dimineață, am trecut, eu și gândurile mele, și prin dureroasa aventură a plății facturii de curent electric și, apoi, prin altă aventură riscantă pentru „finanțele” mele, aceea de a cumpăra câte ceva „de-ale gurii” și câteva medicamente. Acum, sunt iar acasă, la răcoare, cu portmoneul destul de ușurel, dar cu cheful de aventură neostoit. Așa că m-am îndreptat, plină de speranțe, spre DEX, unde mereu am parte de surprize și de unde învăț, zi de zi, câte ceva. Ei bine, am găsit și azi un motiv să pornesc într-o călătorie, destul de „aventuroasă” și ea, printre sensurile cuvintelor. Cuvântul zilei este: 

LIBRÉT, librete, s.n. 1. Textul unei opere muzicale, al unei operete sau al unui oratoriu. 2. Carnet eliberat de casele de economii persoanelor care își depun aici economiile și pe baza căruia depunătorii își pot retrage (cu dobânda legală) banii depuși. [Pl. și: libreturi] – Din it. libretto. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: În 1778 se deschide „Teatro alla Scala” din Milano, Italia, unul din cele mai faimoase teatre de operă din lume. 

    Buuun! Trebuie numai să mai adaug că nu trebuie să-l confundăm (amestecăm, înlocuim) cu: LIVRÉT, livrete, s.n. 1. (În sintagma) Livret militar = document eliberat persoanelor care au satisfăcut serviciul militar, cuprinzând situația militară și alte date privitoare la titular. 2. (Tehn.; în sintagma) Livret al utilajului = document de evidență care cuprinde date referitoare la un utilaj (denumire, anul fabricației, producătorul, caracteristici tehnice, reparații etc.). – Din fr. livret. Sursa: DEX '09 (2009).

Cuvântul aleatoriu s-a „nimerit” să fie acesta de mai jos, și dexonline.ro scria (mai bine zis, nu scria) cam așa despre el:

Ludwigít s. n.

Sursa: DOOM 2 (2005).

Păi, ce-i asta? Nimic, nimic?! Mă-ntreb, mirată: atunci, de ce l-au mai scris acolo? Am căutat și prin alte dicționare. Tot nimic. M-am întors iar la GOOGLE pe care l-am întrebat „ce e ăla ludwigit?” și, într-un târziu, destul de confuz, dar politicos, m-a condus spre o mică notă ce spunea că ludwigitul este un mineral (de culoare verde-închis spre negru), numit așa în onoarea profesorului și chimistului austriac Ernst Ludwig, cel care l-a analizat pentru prima oară. La noi în țară, mineralul se găsește la Ocna de Fier. Nu știu altceva despre el, și oricum închei aici „aventura” căutărilor, căci mă simt ostenită de parcă am extras, singură, vreo trei tone de ludwigit dintr-o mină. Ca să mă amuz oleacă, îmi voi căuta horoscopul:

„Luna august 2021, pentru zodia Balanţă - câteva descrieri generale. 

Prioritizați-vă (Hei, nu există verbul „a prioritiza”, nota mea. Indignată) activitățile, într-o listă. Încercați să vă concentrați pe un singur lucru și evitați să vă asumați prea multă responsabilitate în aceste zile. (...) Începutul lunii august va fi mai confuz pentru unii nativi ai zodiei Balanţa. Mulţi sunt predispuși la bârfe și neînțelegeri. Ai grijă de tine mai mult decât o faci în prezent pentru că poţi ajunge la o stare de tristeţe profundă. (Doamne ferește! Tot nota mea). Pentru cei care sunt singuri, începând cu data de 13 august 2021, conjunctura astrală le poate aduce o aventură...(😒😌) Există potențial pentru câștiguri medii și în afacerile mai mici. Schimbările neașteptate sunt reprezentate de ghinion. Pot apărea locuri de muncă, dar vor fi temporare. În jurul datei de 17 august 2021 puteți finaliza un proiect de succes. Aveți o o strategie în reorganizarea afacerilor și a cheltuielilor. (😟😞) O parte din nativii zodiei Balanță, se pot confrunta în luna august 2021 de lipsa responsabilității. Fiecare durere fizică sau problemă de sănătate dezvăluie un dezechilibru ce poate veni din interior. Profitați de ocazie pentru a vă reorganiza obiceiurile de zi cu zi. Unele persoane se pot îmbolnăvi din cauza unor pierderi. Exercițiile fizice vor fi benefice pentru organism, dacă sunt realizate cu succes. Este o perioadă bună pentru a avea grijă de corp, mai ales dacă nu ați avut până acum. Fiţi atenţi la semnele pe care corpul vostru le arată.” (🙆)

Gânduri despre verbul „a stăvi”

 

    Mai corect ar fi să folosesc verbul ăsta, „a stăvi” (de care habar n-aveam până azi), la forma lui negativă, pentru că gândurile mele nu prea vor să se aciueze. Doar că, figurat vorbind, acum, când e groaznic de cald, fug și ele, cu mine împreună, spre răcoarea din casă. Dar, cu toate că nu stau locului, gândurile mele vor, totuși, să se aleagă cu ceva, adică să învețe, mereu să învețe. „Din această dilemă nu putem ieși”. Uitându-mă eu la cuvintele de astăzi, am descoperit că a rămas, și în august, Cuvânt al lunii, REZILIENȚĂ. Păi, da! Am dat apoi peste Cuvântul aleatoriu, despre care deja am pomenit, adică...

STĂVÍ, stăvesc, vb. IV. Refl. (Reg.; mai ales în construcții negative) 1. A se așeza, a se stabili într-un loc; a se aciua. 2. A se alege cu ceva, a putea realiza ceva. – Din sl. staviti. Sursa: DEX '09 (2009).

Și am luat cunoștință de Cuvântul zilei (de care, vai, iarăși habar n-aveam):

MÁCHEA adv. (Reg.) Oare? De ce machea îi zicea lui lumea Domn de Rouă? (ȘEZ.) Sursa: DLRM (1958). Cheia alegerii: La Mulți Ani, Marcel Iureș! (70 de ani). 

(Aici, cei de la dexonline.ro m-au pierdut, nu știu care-i legătura între Marcel Iureș și „machea”. Oare care-i?)

Dar mi-a plăcut ceva în exemplul dat de ei și anume Domnul de Rouă. Și, da, am făcut rapid câteva „săpături” și am găsit în adevarul.ro/ 6 martie 2016, un articol scris de Alina Mitran, din care citez:

„Un domnitor dac, o prințesă romană, două cetăţi din care se păstrează şi astăzi vestigii şi o poveste cu multiple versiuni. „Legenda Domnului de Rouă poate fi însăși legenda naşterii poporului român”, spune istoricul Dumitru Botar. Romanaţiul plin de poveşti adăposteşte o legendă cu totul specială, care i-a impresionat pe mulţi de-a lungul timpului: Dimitrie Bolintineanu i-a închinat o poezie, iar istoricii au studiat Legenda Domnului de Rouă. Domnul de Rouă, un prinţ delicat, cu reşedinţa la Sucidava (Celeiul de astăzi, un cartier al oraşului Corabia), se îndrăgostește de fata lui Ler Împărat (împăratul Galerius, dă istoricul caracalean Dumitru Botar o versiune probabilă), din cetatea Romula Malva, capitala Daciei Malvensis (lângă Caracal). Povestea lor frumoasă poate dura atâta vreme cât delicatul Domn de Rouă nu este atins de razele Soarelui, altfel se va topi. Domnul de Rouă vine în fiecare seară, cum altfel, pe Drumul de Rouă, la aleasa inimii sale, şi pleacă înainte de răsăritul Soarelui, avertizat de cântatul cocoşilor. „Numai că localnicii de-acolo, pizmași pe dragostea asta mare şi frumoasă, ascund într-o dimineaţă cocoşii, care nu mai pot cânta, iar prinţul nu mai poate fi avertizat. Pleacă târziu de la Romula, iar razele soarelui îl potopesc în dreptul localității Dobrosloveni de astăzi. Aşa apare pârâul Potopin, care există şi astăzi la Dobrosloveni“, rezumă profesorul Dumitru Botar frumoasa legendă (...)”

 

😊😊😊 Să râdem oleacă:

Soțul: Ești negativă.
Soția: Și tu ești un arogant, egoist, ești interesat doar de propria persoană, ești insensibil, nu faci nimic bine, mereu trebuie să fac totul singură.
Soțul: Dragă, eu doar îți spuneam rezultatul testului Covid.

***

Mama către fiică:
- Să știi de la mine, viața nu este un basm. Dacă îți pierzi pantoful la 12:00 noaptea, probabil ești beată!

***

Un general vizitează o unitate militară. Ordine, curățenie, totul lună. Când, pe aleea spre Comandament, un chiștoc. Generalul se învinețește la față de nervi și întreabă:

- Al cui e chiștocul ăsta ?

Unul din soldații din gardă se apleacă spre general și-i spune:

- E-al nimănui, dom'  general, puteți să-l luați...

n domn dac, o prinţesă romană, două cetăţi din care se păstrează şi astăzi vestigii şi o poveste cu multiple versiuni. Legenda Domnului de Rouă poate fi însăşi legenda naşterii poporului român, spune istoricul Dumitru Botar.

Citeste mai mult: adev.ro/pbicp5

Un domn dac, o prinţesă romană, două cetăţi din care se păstrează şi astăzi vestigii şi o poveste cu multiple versiuni. Legenda Domnului de Rouă poate fi însăşi legenda naşterii poporului român, spune istoricul Dumitru Botar.

Citeste mai mult: adev.ro/pbicp5

Niște zâmbete care mă pun pe gânduri

   MOTTO: „Zâmbetul, care este o cochetărie, o bunătate, n-are a face cu râsul, care e o bucurie, și nici cu rânjitul, care e o batjocură. Cei mai mulți oameni rânjesc.” (Nicolae Iorga)

 

      Când am deschis astăzi laptop-ul (pentru că... duminică, pentru că... timp liber, pentru că... oleacă de chef de scris), nu aveam eu vreun zâmbet pe față, dar aveam câteva zâmbete în suflet. Așa, fără motiv. Zău, chiar n-am nicio pricină pentru a zâmbi. Dar eu caut mereu, cu încăpățânare, motive. Și, da, așa este, și pe vremea lui Iorga, și acum, în zilele noastre, „cei mai mulți oameni rânjesc”. Lucru care mă aduce la disperare. Voiam să scriu câteva vorbe despre celebrul detectiv al Agathei Christie, Hercule Poirot, și asta pentru că, de vreo trei-patru săptămâni, văd un serial despre el. Atât actorul/personajul, cât și unele episoade ale serialului îmi produc un amestec de trăiri, dintre care predomină (sau, mă rog, ies în față) un fel de enervare crescândă și un fel de amuzament nostalgic. Oricum, mă fac să zâmbesc. Deci, voi continua să văd serialul ăsta. Am renunțat la subiect, pentru că, deschizând laptop-ul, am văzut că Google are azi un „doodle” intitulat „În cinstea hominizilor Turkana”. Poate că domniile voastre știu cine sunt acei domni, ei bine, eu nu știam. Adică, pentru a fi sinceră, îmi aminteam eu ceva, foarte vag, despre hominizi, evoluție, omul din Neanderthal, homo sapiens (dar și despre Geneză), dar nu știam că pe malul lacului Turkana, în Kenia, au fost descoperite schelete ale unor ființe care au trăit cu aproape două milioane de ani în urmă. Wikipedia zice că acolo ar fi „leagănul civilizației umane”. Mda... Hm... Mă rog... Am să trec la cuvintele din dexonline.ro, dintre care unul chiar are oarece legătură cu „hominizii”.

Cuvântul zilei:
LAMARCKÍSM s. n. Teorie biologică după care evoluția viețuitoarelor se explică prin influența variațiilor de mediu asupra comportamentului și morfologiei lor și care consideră că însușirile astfel dobândite se transmit ereditar. [Pr.: -chism] – Din fr. lamarckisme. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: Pe 1 august 1744 s-a născut Jean-Baptiste Lamarck, naturalist francez. Numele său este asociat (parțial incorect) cu lamarckismul, o teorie abandonată ulterior în favoarea selecției naturale.
Cuvântul aleatoriu:
LUMAȘÉL s.n. Rocă sedimentară calcaroasă, slab cimentată, alcătuită din fragmente de cochilii sau din schelete de organisme. – Din fr. lumachelle. Sursa: DEX '09 (2000).

 

Și, pentru un zâmbet (sau două, sau trei):

Mergeam pe stradă cu un tip, când am văzut o femeie cu un cercel în nas, de care era atașat un lănțișor până la cercelul din ureche. Tipul a zis: „Nu se va rupe lanțul de fiecare dată când va întoarce capul?”. A trebuit să-i explic că nasul și urechea unei persoane rămân la aceeași distanță una de cealaltă indiferent în ce direcție va întoarce capul.
Ei trăiesc printre noi!
&

Nu mi-am găsit bagajele în zona pentru bagaje din aeroport. Așa că am mers la Biroul bagaje pierdute și, destul de agitat, i-am spus lucrătoarei că bagajele mele nu apăruseră. Ea a zâmbit calm și mi-a spus să nu-mi fac griji, deoarece ea este pregătită și special instruită pentru a rezolva astfel de situații și că sunt pe mâini bune. Apoi m-a întrebat: „Ca să începem cu începutul, avionul dumneavoastră a ajuns?”
Ei trăiesc printre noi!

&

Am muncit o vreme la o pizzerie și o dată am observat un bărbat care venise să comande o pizza mică la pachet. Părea să fie singur și bucătarul l-a întrebat dacă dorește să taie pizza în 4 sau în 6 felii. Omul a stat și s-a gândit un pic înainte să răspundă: „Lasă în patru felii, nu cred ca-mi este destul de foame ca sa mănânc șase felii.
Da. Ei trăiesc printre noi!
(Sursa: www.haios.ro)