Gânduri stând de vorbă între ele

Gândurile mele de azi nu prea mă bagă-n seamă pe mine, stăpâna lor, și stau de vorbă între ele. Ieri îmi propusesem să văd ce-i cu rom și rrom, dar acum sunt așa exasperată că iar plouă (din luna mai, pe-aici s-a conjugat într-o fericire verbul „a ploua”, și m-am cam săturat), încât nu-mi mai arde să fac cercetări mai amănunțite. Așa că mi-am lăsat gândurile să vorbească între ele, deși, vorba personajului din „Actorul și sălbaticii”, „mă zăpășesc di cap”. Deci, băutura rom:

  ROM, (2) romuri, s. n. 1. Băutură alcoolică tare obținută prin fermentarea (naturală sau artificială) și distilarea sucului sau melasei din trestia de zahăr ori din alcool rafinat cu adaos de esențe sintetice și colorat cu caramel. 2. Cantitate de rom (1), care se servește într-un păhărel sau într-un țoi. [Var.: (reg.) rum s. n.] – Din fr. rhum, germ. Rum. (DEX 2009).

  Și acum, despre ceea ce eu voi continua să numesc „țigan, -i” (mă rog, când nu mă aduc în stare să le aplic epitete nu tocmai măgulitoare), aflu de la doamna Rodica Zafiu, lingvist, doctor în filologie și șeful catedrei de Limba Română a Facultății de Litere la Universitatea din București, următoarele:
 

 „Rom şi romani, cu variante de adaptare morfologică în diferite limbi, sunt astăzi termeni curenţi, standard, într-o terminologie internaționalizată. La noi, există o oscilaţie între rom (formă firească de adaptare a unui împrumut) şi rrom (formă neadaptată, cu o variantă de grafie preferată de unii specialiști pentru a nota un r lung, uvular, retroflex). DOOM înregistrează ambele variante, dar o preferă – corect, cred eu – pe prima; rrom e o formă neobișnuită în ortografia românească şi pare să fie aleasă de unii din motive extralingvistice, tocmai pentru a marca mai clar distincția față de familia lexicală a lui român. (...) Existența unui termen oficial nu exclude, desigur, păstrarea în uzul curent a altor cuvinte; cuvântul rom – într-adevăr un neologism în română, având deci un sens neutru şi precis – nu poate înlocui în toate contextele pe ţigan, cuvânt vechi, prezent în limba populară, cu destule conotații negative, dar şi cu puterea evocatoare dată de existența unor locuțiuni şi asocieri lexicale şi culturale.” 

  Cam atât, căci deja m-am cam plictisit și, de altfel, m-a agasat și țigăneala din comentariile ce urmau după articolul din care am citat și eu. Lumea noastră adoră, am observat eu, să se certe, să se contrazică, să se „bage-n seamă”. Am să închei cu ceva care să-mi schimbe un pic dispoziția:

* Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți,

* Nu ochii te dor, doar nedreptatea sau ceea ce trebuie să vezi,

* Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el,

* Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie,

* Nu stomacul este cel care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră,

* Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți.

* Nu Inima te doare, doar absența dragostei!

   Și IUBIREA este cel mai puternic medicament!

(Ada Luz Marquez, „Descântec”)

Gânduri despre „ultimii cinci ani” (V)

Și, în fine, ce scriam prin iunie 2019:

 

  „Viața este 10% cum o faci și 90% cum o primești.” (Irving Berlin)
    „Știi că ești îndrăgostit atunci când nu poți dormi pentru că, în sfârșit, realitatea este mai frumoasă decât visele tale.” (Dr. Seuss)

  „Adevărul e că toată lumea te va răni. Trebuie doar să-i găsești pe aceia pentru care merită să suferi.” (Bob Marley)

   Am pus scrierii de azi un motto multiplu (tri-motto sau motto-la-cub) ca un fel de antidot, pentru că, unu' la mână, a început (inexorabil, inevitabil, indubitabil, invariabil etc.) iar să plouă torențial, lucru ce-mi face nervii ferfeniță, doi la mână, am fost să-mi plătesc facturi și rate, deci mi-e tare milă de biata mea pensie, că a rămas firavă de tot și, trei la mână, uf, din cauza primelor două, am uitat care e al treilea motiv de zăpăcire a gândurilor mele. Poate că prin unele locuri chiar e nevoie de ploaie, dar pe aici e ceea ce aș numi excesul excesului. Mă rog, asta e! Cât despre cele trei citate, îmi plac și sunt cu totul de acord cu ele. Cred că am să închei rapid, pentru că tunetele și fulgerele de-afară mi-au speriat și amărâta aia de inspirație pe care o mai aveam. Dar, bineînțeles, voi încheia cu o triadă de glume, căci fac bine la moral:

Un bărbat sună la doctorul veterinar:

- Domnule doctor, știți, către dumneavoastră se îndreaptă soacra mea cu un câine bătrân. Vă rog frumos, faceți-i o injecție cu cea mai otrăvitoare substanță pe care o aveți, ca să nu se mai chinuie, să moară repede...

Doctorul întreabă îngrijorat:

- Bine, bine, dar câinele o să știe cum să ajungă acasă?!

(::J

Se duce un tip la un pet-shop și îi zice vânzătorului:

- Aveți vreun animal vorbitor?

- Da, avem, răspunde vânzătorul. Poftim o omidă vorbitoare!

Cumpără omul omida, o aduce acasă, o pune într-o cutiuță, iar la un moment dat, îi spune:

- Mergi la plimbare?

Ea tace. El strigă mai tare:

- Mergi la plimbare?

Omida noastră iarăși tace. Tipul, enervat la maxim, strigă din toate puterile:

- Hei, mergi la plimbare?!

Omida:

- Nu striga, dom`le, nu vezi că mă încalț?!

(::J

Două animale se întâlnesc în pădure și merg o bucată de drum împreună, discutând:

- Tu ce fel de animal ești, de fapt?

- Eu sunt câine lup!

- Cum asa?

- Păi, tata a fost lup și mama cățea! Simplu, nu?

- Mda...

- Și tu, întreabă câinele lup, tu ce ești?

- Eu sunt urs furnicar!

- Hai, mă, du-te de-aici, că nu te cred!

Gânduri despre „ultimii cinci ani” (IV)

Astăzi de dimineață, bându-mi cafeaua cu un pic de esență de rom în ea (ăsta a fost impulsul de-acum, căci mai pun în ea, după caz, și scorțișoară, măghiran sau ghimbir), m-am gândit iar la marghilomane, de aici la „rom”, și de aici la „rrom”. O să mă lămuresc despre toate astea, ce-i cu ele și de unde vin, dar o să scriu mâine, căci azi e deja prea mult și mi-e teamă că vă ia somnul. Urmează un alt an, în care, în iunie, m-am hotărât să fac o călătorie în Hawaii. Imaginară, desigur. Nu dau aici decât prima parte a voiajului, dar vă invit să citiți pe blog, în...

2018

MOTTO: „Dacă te simți singur atunci când ești numai cu tine, înseamnă că ești într-o proastă companie.” (Jean-Paul Sartre) 

    Ei bine, da, stimați cititori, cred că v-ați dat deja seama (am lăsat, încă din titlu, precum și în poza aferentă, mici „bucățele” de indicii, ca în „Hansel și Gretel”. Ha, ha, scuze, am glumit) că, în sfârșit, m-am hotărât să plec în Hawaii. Vă previn, domniile voastre, această călătorie va fi un serial. Așa că trebuie să vă înarmați cu multă răbdare. De ce m-am hotărât abia acum să plec la drum imaginar? Păi, să le iau pe rând: mai întâi, pe la mine, pe la Domneștii de Muscel, plouă, deci muncile de prin grădină au luat luat o mică pauză; apoi, ceea ce am de lucru la calculator ('telectuală, deh!) nu prea mă atrage, deși trebuie făcut, așa că sunt gata să evadez de sub tutela acestui „trebuie” ori de câte ori am prilejul; mai pe urmă, un alt motiv să-mi duc gândurile în altă parte ar fi că mă deranjează din ce în ce mai mult comportarea unor inși, și nu mă refer aici la cei de pe „scena politică” (pe care am încetat definitiv s-o mai urmăresc), nici la Omenire în general, ci la niște oameni „de-ai locului”, ca să zic așa; și, în fine, „pentru că merit” (ca să aplic, ironic, o parafrazare a unei celebre ziceri dintr-o celebră reclamă a unui celebru brand): merit să-mi îndeplinesc mici dorințe, merit să călătoresc cu gândul, merit să visez, merit să am liniște, pace și înțelegere.
    Am vrut mai întâi, atunci când mi-am făcut, conștiincioasă, „documentarea” (de pe Internet, de unde altundeva?!), să aflu când e cel mai potrivit să plecăm înspre Hawaii (și când zic „plecăm”, nu folosesc pluralul majestății, ci doar trag nădejde că șapte-opt dintre domniile voastre mă veți însoți în acest periplu). Ei bine, toate agențiile de voiaj s-au pus de acord cu răspunsurile: e bine să plecăm în Hawaii oricând în timpul anului, acolo vremea e minunată mai mereu. Apoi, am vrut să aflu cum plecăm, care-i ruta, ce trebuie să nu lipsească din bagaje, ce formalități sunt necesare și, evident, nu după mult timp, m-am plictisit de atâtea căutări. Iar gândurile mele îmi spuneau, sastisite și ele: „Păi, ce faci, Lavinia, de ce pierzi vremea? Nu uita că în călătoria asta plecăm noi, iar nouă nu ne trebuie nici pașaport, nici bani de taxe, nici asigurare medicală, nici vaccinuri, nici valize. Nouă ne trebuie doar inspirație...”
    Deci am lăsat baltă căutările, am închis ochii (dar i-am deschis iute, că nu mai vedeam să scriu, evident), așa că, în minutele următoare, mi-am imaginat doar că închid ochii și am revăzut în minte locuri și scene din serialul „Lost”, filmat în insulele hawaiiene. Absolut minunat! Briză, soare, palmieri, miros de flori exotice și de apă sărată... Însă din acest început de visare m-a trezit cruda realitate: e destul de târziu și, până se face întuneric, mai am niște treburi de făcut. Așa că o să închei abrupt primul meu episod, spunând că Hawaii, al 50-lea stat al Americii (a fost admis în Uniune în anul 1959), face parte din Polinezia, despre care „tanti Wikipedia” ne spune următoarele:
   „Polinezia (greacă πολύ poly - mult; νῆσοι nēsoi - insule) este denumirea folosită prima dată de Charles de Brosses, în 1756, și se referă la un teritoriu întins de 50 milioane km² din Pacificul de est, presărat cu numeroase insule. (...) Polinezia cuprinde un număr de peste 1.000 de insule și grupuri de insule, teritoriul se întinde de la insulele Hawaii (S.U.A.), situate în nord, până la Noua Zeelandă în sud-vest, și în sud-est până la Insula Paștelui (Chile). Granița de vest a Polineziei este limitată de insulele Gilbert (Micronezia) și Tuvalu. Suprafața totală a insulelor polineziene atinge cifra de 294.000 km², din care numai Noua Zeelandă are 270.534 km². Depărtarea dintre unele insule sau grupe de insule atinge în mod frecvent mai multe mii de kilometri. Caracteristica acestei regiuni de pe glob e că cuprinde teritorii uriașe de apă. O altă trăsătură comună a Polineziei este originea insulelor care, cu excepția Noii Zeelande, au făcut parte din continentul Antarctic, și că ele au o serie de vulcani activi, vulcani care, în perioada ultimei glaciațiuni, au fost vulcani submarini. Unii dintre acești vulcani se aflau la adâncimi mai mici sau peste 100 de metri, ceea ce a favorizat dezvoltarea recifelor de corali și formarea de insule”.
    Aloha!                     

Gânduri despre „ultimii cinci ani” (Ep. III)

Am scris acum trei ani, sub titlul „Nesfârșite ploi peste gândurile mele” acest mai lung text. Îl reiau, notând doar că bag seamă că și anul acela a fost un iunie ploios. Și mai notez că, în afara celor scrise pe blog sau aiurea, în ultimii cinci ani am avut și câteva bucurii, dar am avut mai ales multe necazuri și dureri, de care nu-mi „povestesc” decât mie. Iată scrierea din...

 

   2017

„Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți.” – J.R.R. Tolkien

Am pus acest motto pentru că sunt de acord cu ce spune el: am zile când rătăcesc (la propriu sau, mai des, la figurat) dar nu mă simt deloc pierdută, mereu am un „loc” spre care aspir. Ei, dar să revin în actualitatea insignifiantă, dar care uneori e surprinzător de ofertantă. După câteva zile în care ploile ne-au ocolit, iată că azi au revenit. Nu prea le simțeam nevoia, dar... Mi-au tăiat, brusc și fără să stea la discuții, avântul în ale grădinăritului. Așa că am venit țintă spre laptop și m-am apucat să scriu. Azi vă propun să ne oprim privirea asupra unor cuvinte noi (după părerea mea, cam tâmpițele, ca toate împrumuturile forțate, „de fițe”, din alte limbi). Iată ce titlu am găsit în „Gândul”:„Lumbersexualii”, noua tipologie masculină, după spornosexuali, hipsteri sau metrosexuali”. Uau! Măiculiță! Eram tare în urmă cu denumirile „urbane”. Sunt ironică, nu mă luați în serios, chiar nu-mi pasă de prostioarele astea, dar sunt curioasă, totuși. Iată cum continuă articolul: „O nouă tipologie masculină câștigă tot mai mult teren în fața hipsterilor şi a metrosexualilor. E vorba de "lumbersexuali", o categorie nou apărută, inspirată de eroul popular american Paul Bunyan, uriașul tăietor de lemne. După ce, în ultimii ani, s-a vorbit despre metrosexuali, ubersexuali sau hipsteri, o nouă „categorie” de bărbați a fost etichetată recent. Este vorba despre „lumbersexuali” (lumber - cherestea), tipologie ce descrie acele persoane de sex masculin care preiau anumite caracteristici ale hipsterilor atunci când vine vorba de înfățișare, dar împrumută unele elemente de la tăietorii de lemne americani.” Asta, eu o încadrez la categoria NU AVEM ALTE LUCRURI MAI BUNE DE FĂCUT. Eu sunt de modă veche: un bărbat trebuie să fie BĂRBAT. Atât. Nu am căutat în DEX decât primul termen și atotștiutorul dicționar s-a declarat deja învins: nu știa ce-i ăla. Așa că am lăsat baltă subiectul. Ei, dar ca să-l umilesc definitiv pe „Domnul DEX”, am căutat alt cuvânt care mi-a „încrețit”, de nervi, neuronii: „dacopat”. Nțțț! Am lăsat apoi dicționarul să-și rumege înfrângerile, apelând la GOOGLE. Ei bine, am aflat că termenul vine din „dacopatie” (un fel de „obsesie pentru străbunii mitici daci”), cuvânt folosit în cartea lui Dan Alexe, „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”. Lămurită, dar nu pe deplin „liniștită” în fața acestor termeni ce apar (cam fără rost) în limba română, o să termin cu un mic fragment dintr-un excelent comentariu al lui Radu Paraschivescu despre cartea lui Dan Alexe: „În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informației, orice mitologie este o rătăcire», scrie Dan Alexe în noua lui carte. Iată o veste proastă pentru cei deprinși să-şi ducă viața îngenunchind în fața pădurii naționale de eroi şi statui: voievozi, poeți sau călugări scuturați de frisonul profeției. „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” propune un tip de deconstrucție care ar putea să-l expună pe autor oprobriului public. Şi totuși, riscul merită asumat. De ce? Fiindcă există în gândirea noastră o sumedenie de fixații, obsesii, fobii şi convingeri care se cer disecate, explicate şi înțelese. Narcisismul delirant, protocronismul în plăci, proastele deprinderi familiale, pedagogia punitivă sau mândria de-a fi urmașii unor daci care vorbeau latină înaintea romanilor sunt teme care merită să fie puse în discuție. Pentru asta e nevoie de inteligență, informații credibile, argumente, cultură şi stil. Dan Alexe întrunește toate aceste criterii, ceea ce-i permite să deseneze o hartă a mentalului românesc, a șubrezeniilor şi anomaliilor lui. Cu vervă şi umor, el trece de la clișeele aşa-zisei bucătării carpatine la fonologie, de la complexul nației nebăgate în seamă la importurile lexicale țigănești şi de la Icoanele Neamului la depresie şi nefericire. Cine deschide „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” trebuie să știe că va găsi în paginile ei atacuri excelent dirijate împotriva prostiei, mitizării frenetice, excepţionalismului băștinaș şi clișeelor.”

Gânduri despre „ultimii cinci ani” (Ep. II)

   Azi, încă de dis-de-dimineață (adică de acum trei ore), gândurile mele au înotat într-un ocean de tristețe. Acum sunt obosite și nici încercarea mea de a re-pune niște glume pe Facebook, nici scrisul pe blog văd că nu le ameliorează starea. Le las așa, triste, și îmi continui rememorările celor cinci ani trecuți, cu câte o postare din luna iunie. Acum, afară plouă în dușmănie, e destul de răcoare, curtea și livada îmi sunt pline de bălți, iar limacșii „mișună” peste tot. În 2016, am scris cele de mai jos, la care am adăugat doar un motto, ca să arăt că se mai văitau și alții, din diverse motive (poate nu așa des ca mine, dar...). Și doar, de-a lungul timpului, m-am convins că aceste lamentații nu-mi fac nici mie bine, îi agasează pe unii, îi amuză pe alții, iar pe majoritatea îi lasă indiferenți. Deci cred că voi renunța la ele. 

2016:

„Ce vreme îngrozitor de fierbinte avem! Mă menține mereu într-o stare de neeleganță.”  (Jane Austin)

   „Recitind cele scrise aici în ultimul timp, am văzut că am devenit obsesiv şi supărător de „plângăcioasă”, „văicăcioasă” şi cârcotașă. Păi, domniile voastre, chiar nu vreau să fiu așa... Sunt însă evenimente, oameni dar, mai ales, „fenomene ale naturii” (cum le învățam noi, la școala primară) care mă aduc în pragul disperării. Acum trei săptămâni încă făceam focul în casă, pentru că noaptea erau vreo opt amărâte de grade Celsius, iar ziua era ploaie rece. Ne-a plouat de prin luna aprilie, mereu-mereu, continuând și în mai. Zilele astea (de duminică, luni sau marți încoace) avem temperaturi de peste 38 de grade (tot Celsius), aerul e ca o melasă ce nu-ţi dă voie să respiri şi noaptea e aşa de cald, că abia poţi să dormi. Şi, bineînțeles, trebuie să udăm plantele (din grădină sau din glastre) căci s-au ofilit de tot. Vorba cronicarului, „se sparie gândul”! 

Gânduri despre „ultimii cinci ani” (Ep.I)

În anii de după așa-zisa Revoluție din decembrie 1989, îmi amintesc că era tare în vogă întrebarea „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?” În sensul că să nu cumva fi avut în timpul ăsta niscaiva funcții politice sau să nu cumva fi trăit în străinătate și nu în „țărișoara” noastră comunistă, să mănânci alături de popor „salam cu soia” și să te urmărească pas cu pas Securitatea. Întrebarea a rămas una retorică, pentru că totul deja fusese aranjat și toate (ca și acum) erau doar niște manipulări și niște minciuni grosolane. Ei, aducându-mi aminte de asta, o să văd, azi și în următoarele patru zile, ce am scris eu, în luna iunie, în ultimii cinci ani. Așa, ca un experiment.

IUNIE 2015:

Astăzi plouă şi pe meleagurile mele. E „de bine”, căci mica mea grădină începea să semene cu Sahara. Şi aşa era devastată de lăcomia insațiabilă a melcilor (adică, a limacșilor, căci melcii cu cochilie au mai mult bun simț), acum se şi usca, săraca. Eforturile mele de a o uda erau cam în van. Dar acum se bucură de această binevenită ploaie. Deci, mă bucur şi eu. Sau, cel puţin, încerc să mă bucur, căci nu sunt o mare fană a ploii, a cerului plin de nori şi a scăderii dramatice a temperaturii de la o zi la alta. Gândurile mele din ultima vreme au fost destul de anoste (şi continuă să fie, după cum o demonstrează rândurile de mai sus), dar sper că munca din săptămâna care vine o să-mi mai oxigeneze un pic creierul şi atunci voi fi în stare să emit şi altceva decât platitudini. Deci, anostele mele gânduri, în ultima vreme, au oscilat între dorința de a nu mai fi aşa de singuratică şi aceea de a trăi undeva, în vârf de munte, fără nicio altă ființă umană în preajmă. Sau între dorința de a acționa, de a-mi „lua destinul în propria mână” (ceea ce e o mare gogomănie, domniile voastre) şi instinctul de a pleca genunchii, a face o rugăciune şi a lăsa totul (mă rog, nu chiar totul, conform zicalei că „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”) în mâna Domnului. Sau între dorința de a fi politicoasă şi a asculta sfaturile, laudele, bârfele, îndemnurile înspre o „gândire pozitivă”, criticile semenilor mei şi pornirea de a le da cu tifla sau a le arăta, metaforic, degetul mijlociu. Oricum, verbul de bază este „a oscila”, aşa cum se cuvine la o Balanţă ce sunt...

Ploaie și gânduri...

MOTTO:

„Cândva totul va fi bine - iată speranța. Acum totul este bine - iată iluzia.” (Voltaire) 

 

   Din cauză de ploi nesfârșite (am înțeles că toată luna iunie va fi așa), de grădină acoperită de ape, din cauza scârboșilor de limacși, din cauză că am niște dureri de oase, precum și alte dureri, ale sufletului (pe care nu vreau să le spun), azi sunt într-o STARE pe care, eufemistic, aș putea s-o numesc morocănoasă. Nu mai am niciun fel de speranță, ca nu să mai vorbesc de iluzii. Da, dar iluziile le putem crea, nu? Da, le putem crea, dar nu azi. Cuvintele din dexonline.ro sunt:

CUVÂNTUL ALEATORIU:

JNĂPĂÍ, jnắpăi, vb. IV. Tranz. (Reg.) A bate. – Jnap + suf. -ăi. Sursa: DEX '09 (2009)

CUVÂNTUL LUNII: Păi, mda, o ținem tot într-o RELAXARE. 

CUVÂNTUL ZILEI:

EOLIÁN, -Ă, eolieni, -e, adj. Care este acționat sau produs de vânt. ♦ Formație eoliană = formație geologică a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vântului. Energie eoliană = energia cinetică a maselor de aer atmosferic aflate în mișcare relativă față de suprafața terestră. [Pr.: e-o-li-an] – Din fr. éolien. Sursa: DEX '09 (2009).

Cheia alegerii: Ziua mondială a vântului, o zi dedicată energiei eoliene, considerată o sursă curată și inepuizabilă de energie.

 

NOTĂ. Acum 131 de ani, în 15 iunie, la  Casa de sănătate a doctorului Șuțu din București, murea Mihai Eminescu.

Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,

O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!