Gânduri despre gândurile altora

 

 

MOTTO: „Omul se exprimă clar când este stăpânit de un gând, dar o face şi mai clar, atunci când el însuşi stăpâneşte gândul.” (Vissarion Belinski)

Azi m-am hotărât să scriu iar despre gândurile altora, pentru că ale mele se prezintă doar ca un zgomot confuz de fundal, alergând haotic de colo până colo. Așa că gândul pe care am reușit să-l stăpânesc, cât de cât, l-am trecut repede aici. Căutând citate pentru motto, m-am oprit la cel de față, dar nu știam nimic despre autor. Wikipedia zice că: „Vissarion Grigorievici Belinski (în rusă: Виссарион Григорьевич Белинский) (n. 11 iunie 1811 - d. 7 iunie 1848) a fost un filosof, critic literar rus, fondator al programului estetic al realismului în literatura rusă („Școala naturală”).” Bun, m-am lămurit. Am căutat apoi o poezie despre gânduri și cea mai potrivită a fost aceasta:

„Câte gânduri îmi trec prin cap

Le las să-mi treacă.

Este plăcerea lor

Să se stârnească din senin,

Ca norii,

Și să se destrame la întâmplare,

La marginea orizontului.

Unele revin,

Cuprinse parcă de-o remușcare:

Au uitat să se atingă de cuvinte!

Cuvintele le îmbrățișează,

Le cuprind în potir de flori carnivore.

Și eu mă pomenesc punând pe note

Plânsul gândurilor fără ieșire.

(Marin Sorescu, „Câte gânduri”) 

 

Acum chiar nu mai îndrăznesc să scriu ceva, dar un gând pe care-l țin captiv încă de dimineață, mă face să prind un pic de curaj. Îmi povestea taică-meu, referindu-se la perioada când peste țara noastră începea să se aștearnă sufocanta hlamidă roșie a comunismului, despre activiștii de partid, acei oameni fără educație și fără bun simț (ca să nu zic proști și nesimțiți), îndoctrinați, dornici de înavuțire, tupeiști, răi, uneori chiar diabolici. Ei bine, printre ăștia era unul care, la una dintre celebrele ședințe de partid a venit cu mănuși negre, pe ambele mâini, iar în dreapta ținând o a treia mănușă. Întrebat de ce are trei mănuși, a răspuns că așa a văzut el că se poartă, „la niște burgheji”...

GÂNDURI DESPRE MAGIE

În loc de motto:

„A venit un fulg la geam

Şi s-a aşezat pe ram.

Ramul bate-n geam - Vedeţi?

Vine iarna, măi băieţi!

Şi-au ieşit copiii, voi,

Mai micuţi, mai măricei,

Să-i culeagă albi şi moi,

Ca pe nişte ghiocei.”

(Grigore Vieru, „Primii fulgi”)

   Da, trebuia neapărat să notez asta, deși n-am niciun chef înspre ale scrisului: azi a nins prima oară în acest an. Am tot scris despre magia pe care o exercită asupra mea ninsoarea, așa că nu mai bat câmpii pe tema asta. E adevărat că, de la o vreme, această magie a căderii fulgilor de nea are, în ceea ce mă privește, câte o scurtă pauză, la fel de sâcâitoare precum minutele de publicitate din timpul unui film, în care gândurile mele se duc la treburi prozaice (mers pe drumuri proaste și pline de zloată, datul zăpezii de prin curte etc.) Ceea ce mă bucură este că magia încă există, pentru că altfel ar trebui să recunosc că am îmbătrânit. Mă refer aici la suflet, pentru că bătrânețea trupului, inevitabilă, vine la fiecare în mod diferit, la vârste diferite. Și poate că exagerez un pic cu această zbenguială a gândurilor în fața primilor fulgi de nea, dar asta e, așa simt.

Bagatele insinuate printre gânduri

   MOTTO: „Trei oameni pot păstra un secret cu condiția ca doi dintre ei să fie morți.” (Benjamin Franklin)

   Exagerând un pic în mania asta a mea de a da citate, astăzi am bagatelizat de-a dreptul acest obicei. Pornind de la motto, cu care sunt de acord, m-am tot gândit în ultimul timp că sinceritatea mea (și, mai ales, credința mea că mi se răspunde cu aceeași monedă) nu mi-au adus decât necazuri, pentru că, în general, oamenii mint. Și nu știu să țină un secret. Dar nu despre asta vreau să fac vorbire acum, ci despre lucrurile mărunte care ne alcătuiesc viața. Fac acum o mică paranteză și dau mai jos accepțiunile cuvântului „bagatelă”, apoi voi continua. Deci:
   Bagatelă s.f. Pl: ~le / E: fr bagatelle. 1. Întâmplare de mică importanță. Sinonim: fleac. 2. (Reg.) Dantelă ușoară, lucrată de mână. Sinonim: horbotă. 3. Piesă muzicală instrumentală de scurtă durată, de obicei cu conținut liric. 4. Obiect de mică importanță. 

    Așa, deci faptul că acord atenție lucrurilor mărunte, eu îl consider destul de pozitiv. Doar că uneori, pierd din vedere imaginea de ansamblu, deci lucrurile importante. Dar, ceea ce alții consideră un lucru mărunt, pentru mine are câteodată înălțimea și accesibilitatea Everestului. Am căutat muuuulte citate pe această temă, dar sunt ușor confuză după citirea lor. Voi ține minte câteva și voi încerca să nu mă mai las afectată de oamenii „mărunți” care mint și nici de lucrurile mărunte sau pe care eu le voi considera așa. Ia uitați aici păreri:

  „Dacă nu poți să faci lucruri grandioase, atunci încearcă să faci lucrurile mărunte de o manieră grandioasă.” (Maica Tereza)
  „Bucură-te de lucrurile mărunte. Pentru că, într-o zi, ai putea să privești înapoi şi să-ţi dai seama că erau lucruri mari.” (Robert Brault)

  „Trebuie să vă gândiți la „lucrurile măreţe” în timp ce faceți lucruri mărunte, pentru ca ele să se îndrepte spre făgașul dorit.” (Alvin Toffler)
  „Lucrurile mărețe nu se fac din impuls, ci dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă.” (Vincent Van Gogh)
  „Omul este, conform naturii lui, înclinat spre anumite lucruri, unele dintre ele chiar foarte mărunte, dar aceste lucruri, oricât de mărunte ar fi, înseamnă pentru el viața ori tot ce poate fi mai bun în viață. (Theodore Fontane)
  „Tactul este bunul-simț în lucrurile mărunte.” (Iulia Hașdeu)
  „Lucrurile mărunte au importanța lor, dar aproape întotdeauna din cauza lucrurilor mărunte le pierdem din vedere pe cele importante. (Feodor Dostoievski)
  „Lucrurile mărunte afectează mințile mărunte.” (Benjamin Disraeli)

Gânduri care răsar ca ciupercile...

   MOTTO: „Toate ciupercile sunt comestibile, unele o singură dată.” (Anonim)

   ... după ploaie. Așa e zicala, nu?
   Nu am mai avut vreme să intru nici în zona feisbuchistă în zilele astea din urmă, nici în blogosferă. Nici astăzi nu dădeam o raită pe-aici dacă nu mi-ar fi venit ideea să fac o scurtă „dizertație” asupra ciupercilor. Sau, mai argotic, să bat câmpii cu grație, având drept subiect ciupercile. Cum mi-a venit ideea? Banal, gătind niște ciuperci (la cuptor, ciuperci cu hrișcă; pe plită, o supă-cremă de ciuperci). Ei și, veți replica domniile voastre (pe bună dreptate), pagubă-n ciuperci! Dar să continui. Buuun, deci gândurile mele apar ca ciupercile după ploaie (uneori, căci alteori suferă și ele de secetă, adică de lipsă de inspirație), dar încerc din toate puterile, să am doar gânduri „comestibile”, mai deloc otrăvitoare sau, în tot cazul, cu o doză minimă de „venin”. Îmi amintesc că, la grădiniță, învățam ghicitori despre subiectul de față, cum ar fi: „Umbreluțe colorate/ Prin păduri împrăștiate/ Nu sunt bune pentru soare/ Ci pentru gătit mâncare”, sau mai cunoscuta „Mănăstire-ntr-un picior/ Ghici, ciupercă, ce e?” Am mai găsit, pe aceeași temă, un proverb coreean, „Ciupercile otrăvitoare cresc cel mai repede”,  unul african, „Când vânătorul se întoarce din pădure cu ciuperci, nu-l întreba cum a fost vânatul” și, premiul întâi cu coroniță, zicerea pusă ca motto. N-aș vrea să închei în registru sumbru, referindu-mă la înfiorătoarea „ciupercă atomică”, așa că vă zic un banc: 

La restaurant, chelnerul îl întreabă pe client:

- La friptură, vă pun și niște ciuperci? 

- Nu, mie îmi place să le culeg singur. 

- Cum doriți! Dar pot să vi le risipesc pe podea... 

Efectul placebo pentru gânduri

 

   MOTTO: „După o singură privire asupra acestei planete, orice vizitator din spațiu ar cere să vorbească cu managerul” (William S. Burroughs)

   Încerc azi să aplic un fel de efect placebo gândurilor mele. De fapt, pentru a fi sinceră, încerc asta de vreo trei-patru zile, dar cam fără rezultat. Buuun, deci să recapitulez: azi noapte am trecut la ora de iarnă și tot azi noapte a avut loc un cutremur în „zona seismică Vrancea”. Ei bine, starea mea de azi (la fel cu cea din zilele trecute) este o combinație între inutilitatea primei „acțiuni” și teama incertă față de a doua. În consecință, îmi spun singură cuvinte liniștitoare, caut bancuri și poezii „inspiraționale”, dar în van. Uitați ce zice Wikipedia despre placebo:

 „Placebo (din latină, lit.: voi plăcea) este un termen utilizat în cercetare pentru a desemna o substanță inactivă sau o procedură utilizată ca element de control în experimente. Efectul placebo este îmbunătățirea măsurabilă, observabilă sau care se resimte asupra sănătății, care nu se atribuie unui tratament real în desfășurare. Prin extensie, placebo este orice procedură terapeutică sau o componentă a acesteia despre care nu a fost demonstrat că administrarea sa ar produce o activitate fiziologică sau psihologică specifică, menită să îmbunătățească starea de sănătate a pacientului în cazul afecțiunii tratate.” 

   După cum se vede din „figura alăturată”, despre acest efect s-au scris multe tomuri, printre care și acesta de mai sus. Azi, poza are legătură cu tema, dar motto-ul ba. Sau poate, doar un pic, gândindu-mă la starea gândurilor mele. Dintr-o pricină pe care n-o dezvălui, mi-a venit în minte romanul lui Marin Sorescu, „Trei dinți din față”. În facultate, în afară de poezia lui Sorescu, de piesele lui, normal că am citit și romanul „Trei dinți din față” (celălalt roman, „Viziunea viziunii”, a apărut în 1982). Și, da, domniile voastre, spre rușinea mea, nu-mi mai amintesc nimic din ce am citit. NIMIC! Așa că, la „starea zilei”, pe lângă sentimentul de „fără-rost”, de teamă difuză, s-a adăugat și cel de ciudă pe mine însămi. Mă duc să mă cicălesc și să mă muștruluiesc singură un pic...

GÂNDURI DESPRE GAFE...

Am găsit de curând, pe www.startevo.com, o zicere care mi-a plăcut enorm. Stați așa, „plăcut” nu cred că este termenul cel mai exact, a fost mai degrabă ceva gen „râsu'-plânsu'”, dar este o spunere pe care aș dori cu tot dinadinsul să o parafrazez. Deci, Emanuel Grigoraș (scriitor, project manager, consultant social media) zice așa: „Nu mi-e rușine că sunt român, însă mi-e rușine că alții sunt români”. Am gândit de multe ori la fel. Nu că eu aș fi mai brează, dar, sincer, „când privesc în jur prind curaj”, cum bine zice Creangă. Și am mai găsit ceva, bine scris și documentat, un articol al Emei Stoica, din 25 iulie 2018, pe www.mediafax.ro/politic/. Citez: „Dăncilă este Bulă al anilor 20-20. La un an de guvernare, gafele ei vor depăși oficial numărul bancurilor cu Bulă de pe vremea lui Ceaușescu. Spre deosebire de Dăncilă, Bulă era, totuși, inofensiv si simpatic.” (Ovidiu Raețchi). Deputatul liberal Ovidiu Raețchi chiar a enumerat, pe Facebook, vreo patruzeci de gafe ale doamnei prim-ministru, pe care autoarea articolului le-a trecut în revistă. Nu le mai repet, le știm cu toții. O altă doamnă, ministru de Interne, nu știe că Întorsura Buzăului nu e în județul Buzău și-l confundă pe ministrul de Interne italian cu primul ministru al Italiei. Și acum, gata, sunt prea enervată și indignată ca să-mi mai aduc aminte și alte gafe ale altor „doamne și domnițe” din politică și din spațiul public. Așa că închei brusc, cu parafrazarea anunțată: „Nu mi-e rușine deloc că sunt o femeie deșteaptă (și modestă, n.a.), mi-e rușine că există alte femei (în posturi-cheie din guvern și parlament) care nu sunt deloc deștepte.” Îmi cer mii de scuze dacă discursul meu a fost prea incisiv sau jignitor, dar sunt revoltată la culme.

Gânduri cu sau fără chichirez...

   Astăzi am vrut să scriu două-trei vorbe despre obișnuințe, tabieturi, automatisme, ticuri, ușoare manii, fixații și altele de acest gen, care ne populează tuturor existența, mai ales la o anume vârstă, mai înaintată. Sau, nu neapărat, aș zice că e posibil mai mereu. Apoi, am realizat că toate cele pe care voiam să le înșir aici (în afară de o chestiune, care mi se pare amuzantă și care vine în sprijinul „temei”) n-aveau niciun chichirez. Cred că, în clipa asta, v-ați dat seama, domniile voastre, cu oarecare exasperare și sastiseală, că o să (vă) spun ce-i cu chichirezul ăsta, de unde vine, deci că voi divaga. Da, așa e! Dar înainte de asta, o să vă descriu pe scurt „chestiunea” care zic eu că demonstrează că noi toți suntem robi ai obișnuinței și ai automatismelor. Printre „micile” lucrări făcute în vara asta (lungă și trudită), a fost și renunțarea la una dintre uși și zidirea locului unde ființase. Ei, vă rog să mă credeți că, deși acolo unde fusese ușa, am pus niște mobilă, am și acum tendința de „a mă da cu capul de pereți” (fără nicio nuanță figurată, doar la propriu), pentru că zeci de ani am intrat și am ieșit pe ușa aceea, de unde obișnuința și automatismul. Acum, când vă spun asta, nu mai pare așa de comic, dar când l-am zis „prin viu grai”, toată lumea a râs copios. 

   Așa, deci, uite ce zic dicționarele:

  Chichiréz, s.n. [At: CHEST. II, 49/10 / Pl.: ~uri / Etim.: nec.] (Fam.; în construcții negative cu verbul „a avea” sau cu prepoziția „fără”) 1. Noimă; 2. Haz; 3 Gust; 4. Farmec.

  Și mai zic ele că vine de la (deși n-are nicio noimă):

  Tititrez, titirezi, s. m. 1. Partea inferioară, de formă conică, a fusului de tors, care, prin greutatea sa, face ca fusul să se învârtească mai ușor și uniform. 2. Jucărie mică făcută din lemn, din os, din metal etc., în formă de con și cu un vârf ascuțit, care se poate roti pe o suprafață plană; sfârlează. 3. Bățul de sub coșul morii, care lovește teica pentru a face să treacă grăunțele între pietrele morii; hădărag. [Pl. și: (n.) titirezuri] – Et. nec.

   Și, în final, un citat „asortat”: 

„Dacă nema putirință, geaba chichirez gâlceavă.”