GÂNDURI. ȘI DOR

      O să încep scrierea de azi fără motto (asta înțeleg eu prin „ieșire din rutină”) și o să citez mai jos un mic fragment găsit de mine pe un site, fragment care mi se pare legat de ceea ce voiam să „spun” azi:
    „La sfârșitul secolului al XX-lea, UNESCO realiza un Dicționar internațional de termeni literari. Acesta conținea cuvinte aparținând diferitelor limbi ale lumii. Din limba română nu au fost acceptate decât trei cuvinte de netradus, şi anume „dor”, „doină” şi „colindă”. Faptul că nu au fost selectate decât trei cuvinte româneşti l-a intrigat pe Constantin Noica. Acesta menționa că ar fi trebuit introduse multe altele, printre care şi „lămurire”, „sinea”, „întru”, „împielițare”. Mai recent, scriitorul Salman Rushdie sugera că, pentru a înțelege o societate, cel mai bine ar fi să te uiți la cuvintele ei intraductibile.”                                                 (Sursa: www.hyperliteratura.ro)

       N-o să scriu acum nimic despre imposibilitatea de a traduce cuvântul DOR, nu scriu nici despre sentimentul DOR, pentru că deja s-au spus (prea) multe despre asta și, mai ales, pentru că acest cuvânt/ sentiment mie mi se pare ceva ce ține de sufletul și trăirile fiecăruia, miezul lui nu trebuie etalat ca un exponat într-o vitrină. O să scriu azi despre o zicere a lui Einstein (e plin Internetul de asemenea citate, uneori mă întreb dacă chiar le-a spus el pe toate), care e destul de înțeleaptă. Dar nu despre sensul ei vreau să fac vorbire, ci despre faptul că, da, uneori e mai bine să nu traducem un text (mai ales poetic), pentru că în limba în care a fost scris sunt niște nuanțe pe care nici cel mai iscusit tălmaci nu le poate reda. Și, cu toate astea, se fac traduceri, pentru că altfel nu am putea lua contact cu alte idei, frumuseți, noutăți, tradiții, fapte. Iată citatul: „Not everything that counts can be counted and not everything that's counted truly counts”. („Nu tot ce contează poate fi numărat și nu tot ce e numărat contează”). În engleză verbul „to count” înseamnă și „a conta” și „a număra”, de aici jocul de cuvinte care în română (sau în altă limbă) își pierde din tâlc.

Treisprezece gânduri (azi, în sfârșit, ultimele patru)

  

    În fine, cred că trebuia să termin odată și-odată cu acele treisprezece gânduri de pe la sfârșit de iunie, dar adevărul adevărat este că nu mi le-am notat, le-am uitat, pe urmă mi-au trecut alte crâmpeie de gând prin cap, nu le-am notat nici pe acestea etc. Ei, acum voi nota aici ultimele patru gânduri din cele treisprezece promise (adică, sper că așa e calculul corect, verificați și domniile voastre), adunate de ieri și de azi, nu prea grozave, dar...

1. Se spune că, înaintând în vârstă, defectele noastre devin din ce în ce mai vizibile, se accentuează. Nu doar cele fizice, ci și acelea ce țin de caracter. Ei bine, cam așa e. Eu, de exemplu, devin din ce în ce mai... Balanță. Ha, ha, ce-ați crezut? Păi, hotărât lucru, n-am să încep să-mi spun defectele. O schimbare în bine aș zice că e aceea că-mi găsesc mult mai puține „lipsuri” acum decât în tinerețe, deci e „de bine”...

2. Citeam ieri niște poezii de Marin Sorescu, am ales una dintre ele (Am zărit lumina) și am postat-o pe „Facebook”, iar un vers de acolo mi s-a părut așa de frumos, încât acum iar am acel soi de sfială/jenă când vreau să scriu ceva, parcă tot ce înșir eu este prea banal. Versul de care fac vorbire sună așa: „...(...) se uită la mine cu sufletul”. No comment. 

3. Văd pe Internet diverse diete, care mai de care mai drastică și cu nume mai sofisticat. Nu că m-ar pasiona să țin vreun regim, nu, sunt prea pofticioasă și nu am voință. Și apoi, eu și cele patru-cinci kilograme ce le am în plus ne împăcăm foarte bine. Ce spuneam? A, da, diete! Una, despre care n-am avut răbdare să citesc, se cheamă dieta ketogenică. O să citesc despre ea cât de curând, măcar așa, de curiozitate.

4. Am auzit cu toții despre inteligență artificială, despre membre artificiale, chiar despre inimi artificiale, dar nimeni n-a reușit să descopere râsul artificial. Nu mă refer la râsul fals, prefăcut, de ăla se găsește pe toate drumurile, ci o substanță (dar nu gazul ilariant, adică protoxidul de azot, că acela are efect limitat și e anestezic) care să te facă să râzi cu lacrimi, să uiți de necazuri, să vezi doar partea plină a paharului, să fii vesel cât mai multă vreme...

Bonus, un banc:

Întrebare:

– Cum se numea soacra lui Adam?

Răspuns:

– Adam nu avea soacră pentru ca trăia în RAI!

Treisprezece gânduri (azi, încă trei...)

  

MOTTO:
- Nu vă supărați... pot să vă zic „tu”?
- Daaa... Dacă vă face plăcere, poți să-mi spui chiar din clipa asta! 

(Replici din schița lui Ion Băieșu „Iubirea e un lucru foarte mare”)

  Astăzi, doar trei gânduri, din cele treisprezece (de la care am pornit „odiseea” asta). Doar trei gânduri din zecile de mii care îmi umblă prin tărtăcuță, pentru că nu am timp, pentru că celelalte sunt doar ale mele, și pentru că nu vreau să plictisesc.   

I. Mai întâi, despre serialul acela, care făcea furori pe vremuri, cu personajele Tanța și Costel, interpretate admirabil de Coca Andronescu și Octavian Cotescu, după un scenariu al lui Ion Băieșu. Melodia de început a serialului (pam-pam-pam-pam-pam-pam-pa-rar-ra...) îmi tot zumzăie vioaie prin minte de azi-dimineață, iar replicile pe care mi le-am reamintit mi-au făcut ziua mai veselă. Așa că am notat aici gândul...  

II. Mi-am mai amintit azi, când am căutat cu totul altceva pe întinderea fără sfârșit a Internetului, de Marilyn Monroe. Și de cât de puțin a fost înțeleasă, cât de greșit a fost judecată uneori. Ia uitați-vă ce a spus: „Uneori, este de ajuns să fii lângă cineva. Nu ai nevoie să îl atingi. Nici măcar să vorbiți. Un sentiment trece de la unul la altul. Nu ești singură”. Din păcate, astăzi nu mai avem vreme să stăm un minut lângă cineva, tăcând și totuși comunicând. Și sunt din ce în ce mai rari oamenii care sunt „bolnavi de empatie”.

III. Al treilea gând este că, la ora asta, filosofia-de-doi-bani pe care o „prestez” eu acum în minte, nu-mi ajută la nimic, așa că dau fuga să găsesc un banc pentru ridicarea a zâmbet a colțurilor gurii:  

Într-o bună zi, Ion se gândește să-i facă o vizită prietenului său Văsălie. Ajungând la casa acestuia, vede o pancartă mare la poartă: „CÂINE RĂU! Intrați pe propria răspundere! Mai aveţi timp să vă răzgândiţi!” Ion intră în curte cu frică, dar nu apare niciun câine. Pe ușa casei vede un alt afiș: „CÂINE RĂU! Dacă ţineţi la viaţa voastră, întoarceţi-vă ACUM!” Speriat de-a binelea, deschide uşor uşa şi păşeşte sfios în tindă, unde îl întâmpină Văsălie. Într-un colţ, un câine apatic.                    

- Servus, mă, Văsălie, zice Ion.  Dar ce-i cu toate scrierile astea, căci văd că dulău' ăsta al tău e foarte liniştit !? Nu ziceai tu că-i rău?                                                                  

- No, Ioane, îi rău, mă, îi tare rău, da’ ţâne-n el, e introvertit…

Treisprezece gânduri (azi, primele șase...)

1. Termenul triskaidekafobie vine din greacă (τρεισκαίδεκα, treisprezece și φόβος, frică) și reprezintă teama bolnăvicioasă de cifra 13 (treisprezece). Această teamă este considerată a fi o superstiție căci, de cele mai multe ori, are la bază superstiții religioase. (Pentru mai multe amănunte citiți aici: /xnn.ro/triskaidekafobia-frica-de-cifra-13/).

2. Mie nu-mi este deloc frică de numărul 13 (asta nu înseamnă că nu sunt uneori superstițioasă în alte privințe). 

3. De curând, am primit de la Primărie un număr nou la casă. Da, ați ghicit, 13. (Și se aplică aici cu succes zicala românească „Țara arde și baba se piaptănă”. Păi, numerele noi la case ne mai lipseau, încolo le-aveam pe toate). 

4. Cei de la Meteo au amenințat cu un fioros ciclon în sudul României. Și, da, a plouat și în Argeș, a plouat în prostie și a fost frig, dar ce prevesteau ei părea că e venirea celor patru cavaleri ai Apocalipsei. Au fost inundații, revărsări de râuri, grindină, vânt, dar ciclon?! Or să ajungă ca în povestea „Petrică și lupul”! 

5. În ultima vreme am observat că înțeleptul proverb românesc „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia” se poate aplica din ce în ce mai mult, pornind de la înaltele cercuri (politice și sociale) până pe ulița cea mai dosnică a vreunui sătuc.

6. Nu puteam să închei (pe ziua de azi, căci vor urma celelalte șapte gânduri cât de curând) fără ceva previziuni care să-mi readucă buna dispoziție, speriată de timpul ăsta imposibil de la sfârșit de iunie. Iată ce zice Urania: „Între 30 iunie, după ora 07:37′, și 2 iulie seara, relațiile sentimentale vor urma suișurile și coborâșurile unui tranzit surprinzător și, pe alocuri, neobișnuit. Unele Balanțe, mai ales cele tinere, pot întâlni o persoană pe care să o găsească fascinantă, cu care să înceapă o relație sentimentală cu iz de aventură ca-n filme; din septembrie, când miza acestui tranzit astral se va risipi și ei vor reveni cu picioarele pe pământ, povestea se va termina cu o dezamăgire. Aspect șubred pentru toți cei care desfășoară o activitate de creație sau de interpretare pentru că nu toate soluțiile artistice, abordate de dragul noutății și al surprizei, vor fi bine primite de public; risc de exagerări. Între 2 iulie, după ora 20:31′ (ha, ha, nu mă pot abține să nu râd un pic), și 5 iulie dimineața, efort de a înlătura factorii de stres organic. Între 5 iulie, după ora 07:50′, și 6 iulie, unele persoane născute în acest semn zodiacal pot deveni rigide în principii, încăpățânate în contextul unor discuții în contradictoriu sau refractare la unele soluții pe care se grăbesc să le respingă fără să le analizeze. Pe 6 iulie, Chiron va intra în mișcare aparent retrogradă până pe 8 decembrie a.c., când își va relua mersul direct de la 27° 53′ Pești, revenind în poziția actuală abia pe 18 februarie 2019, ceea ce va permite reeditarea unor situații conflictuale din trecut ori actualizarea unor motive de suferință în plan conjugal. Context delicat pentru procese și litigii.”

Gânduri despre Hawaii (III)

   

MOTTO: „Amintirea este parfumul sufletului.” (Georges Sand)

   Așaaa, hai să continuăm cu plimbarea prin Hawaii. Afară este prea cald (vară, de!) și nu poți sta decât câte un pic, pe urmă trebuie să fugi în casă. Aici, în casă, sunt multe de făcut, dar acum sunt într-o pauză și m-am gândit să mai trag o fugă scurtă (sau o raită) până în insulele hawaiiene. Am văzut cândva (nu mai știu unde, dar pe Internet sigur) o zicere foarte haioasă, care m-a distrat nespus și care putea foarte bine să fie și motto: „PLEC ÎN BERMUDE. ÎN BERMUDE ȘI ÎN ȘLAPI”. E potrivită și acum, pentru că spune în puține cuvinte ceea ce încerc să spun eu în prea multe. Azi am vrut însă acest motto, pentru că este timpul să ne facem rost de niște amintiri, întru parfumarea sufletului. 

   Cred că sunteți de acord cu mine când spun că, numai rostind cuvântul Hawaii, gândul ne duce la ocean, la plaje albe și fine, la petreceri, la ghirlande de pus după gât, la hula, la cămăși colorate, la climă blândă și la oameni calmi și surâzători. Da, Hawaii este „format” și din astea toate. Dar mai sunt multe altele de aflat. Azi o să scriu (pe principiul atât de uzitat, adică copy/paste) despre capitala statului Hawaii. Pentru că mi-e cam târșă să mai caut și alte date, mă voi rezuma la Wikipedia:

 Honolulu este sediul comitatului omonim, statul Hawaii, Statele Unite ale Americii. Capitală a statului insular Hawaii, având 377.000 locuitori, Honolulu este o importantă stațiune balneară și de agrement. Honolulu este situat în Golful Mamala de pe Oahu, a treia insulă ca mărime din arhipelag. Orașul își datorează numele așezării sale geografice foarte avantajoase, „Honolulu” însemnând „locul protejat :)".
 Capitala grupului de insule, care alcătuiesc cel mai tânăr stat al SUA, este alcătuită din trei părți, dintre care Waikiki este Mecca turiștilor. Amatorii de surfing, de scufundări și de băi de mare se îmbulzesc în această Copacabana a insulelor Hawaii, situată în partea estică a orașului.
 În partea opusă, aviația americană își desfășoară activitatea în Baza Aeriană Hickam, iar marina, în Pearl Harbor, deși în realitate tot vestul orașului Honolulu este folosit de infrastructura militară. În imediata apropiere a bazei aeriene se află aeroportul civil, care servește anual aproximativ 22.000.000 de pasageri. Între obiectivele militare și plajă se întinde centrul orașului.

Gânduri de spre Hawaii (II)

MOTTO: „Același om poate părea un fatalist pesimist înainte de a mânca de amiază şi un optimist încrezător în propriile forţe după masă.” (Aldous Huxley)
   Ei, doar așa, din plăcerea de a-l contrazice pe marele scriitor care a „emis” zicerea din motto, vreau să spun că eu încă nu am mâncat de prânz, dar vă jur că simt un optimism fără margini (care, ce-i drept mă îngrijorează un pic...) și starea asta mă predispune la a scrie cel de-al doilea episod al călătoriei mele imaginare. Nu știu cât va dura acest episod sau dacă va fi cât de cât interesant, asta depinde doar de Demoazela Imaginație. Care, v-am mai spus, e o sclifosită și jumătate, și-i plină de toane, așa că mă lasă baltă când mi-e lumea mai dragă. Am să încep prin a intra în „starea Hawaii”, ceea ce sugerez să faceți și domniile voastre: îmi spun singură („zingu”, cum zicea nepoțelul unei prietene când era mai mic), că totul e bine, că nu am de plătit rate, că oamenii nu sunt uneori cam mojici, egoiști și interesați, că toate sunt în regulă, că eu sunt ființa aceea din poză, că stau pe plaja aia pustie, sunt liniștită și împăcată cu mine, și „vorbesc” cu oceanul, căutând în imensitatea lui răspunsuri la întrebările mele, care sunt cam retorice, dar...
   În regulă, după ce eu mi-am recitat mantra de mai sus și fiindcă suntem toți deja acolo, în Hawaii, să mai aflăm câte ceva despre acest ținut de basm. Și iată ce:
„Conform unei noi cercetări Gallup, Hawaii este statul cu cei mai fericiți oameni din SUA. Nu este prima oară când este considerat de către cercetători ca fiind cel mai fericit stat, însă calitatea vieții este într-o creștere continuă. Potrivit acestui studiu, speranța de viață pe teritoriul american este de 65 de ani. Locuitorii insulei pot adăuga aproximativ 16 ani fericiți acestei medii. Există câteva explicații din cauza cărora aceștia dețin secretul longevității. (Printre acestea, firea optimistă a locuitorilor, soarele, clima blândă, dieta pe bază de fructe, legume și pește etc.) Oamenii de pe insulă sunt cunoscuți pentru timpul pe care preferă să îl petreacă alături de cei dragi, activitate care devine și ea un factor important în scăderea nivelul de stres al persoanelor, echilibrul mental al acestora și creșterea speranței de viață. Comunitățile de aici au și ele modul lor de a-și pune amprenta asupra nivelului crescut de fericire al locuitorilor. Doctorul Bradley Willcox susține că diferența dintre rezidenții insulei și ceilalți se află la nivelul de perspectivă. Pentru aceștia este mai importantă viața personală decât cea financiară. Deși muncesc, aceștia găsesc mai mult timp pentru lucrurile pe care le prețuiesc: familia, prietenii.” (Sursa: stirileprotv.ro, care citează din Huffington post.)

***

   „Hula este dansul specific insulelor Hawaii, care nu lipsește de la nicio sărbătoare sau petrecere. Legenda spune ca Pele, zeița focului fugea de sora ei Namakaokahai, zeița oceanului, și încerca să-și găsească un loc în care valurile să nu o poată atinge. Astfel a ajuns în Hawaii, unde a găsit adăpost. Pe această insulă, în locul în care astăzi se găsesc craterele, a dansat pentru prima data Hula, acest dans simbolizând victoria ei. De fapt, polinezienii au fost cei care au pus bazele dansului Hula, care se practică acompaniat de cântecele intitulate „mele”. De-a lungul timpului, s-au desprins două forme de Hula: kahiko (care e forma tradiționala) și auana (cu influențe occidentale).” (Sursa: http://www.viajoa.ro)

Vezi aici: https://youtu.be/QMD1hYuAL40

Gânduri despre Hawaii (I)

          MOTTO: „Dacă te simți singur atunci când ești numai cu tine, înseamnă că ești într-o proastă companie.” (Jean-Paul Sartre) 

   Ei bine, da, stimați cititori, cred că v-ați dat deja seama (am lăsat, încă din titlu, precum și în poza aferentă, mici „bucățele” de indicii, ca în „Hansel și Gretel”. Ha, ha, scuze, am glumit!) că, în sfârșit, m-am hotărât să plec în Hawaii. Vă previn, domniile voastre, această călătorie va fi un serial. Așa că trebuie să vă înarmați cu multă răbdare. De ce m-am hotărât abia acum să plec la drum imaginar? Păi, să le iau pe rând: mai întâi, pe la mine, pe la Domneștii de Muscel, plouă, deci muncile de prin grădină au luat luat o mică pauză; apoi, ceea ce am de lucru la calculator ('telectuală, deh!) nu prea mă atrage, deși trebuie făcut, așa că sunt gata să evadez de sub tutela acestui „trebuie” ori de câte ori am prilejul; mai pe urmă, un alt motiv să-mi duc gândurile în altă parte ar fi că mă deranjează din ce în ce mai mult comportarea unor inși, și nu mă refer aici la cei de pe „scena politică” (pe care am încetat definitiv s-o mai urmăresc), nici la Omenire în general, ci la niște oameni „de-ai locului”, ca să zic așa; și, în fine, „pentru că merit” (ca să aplic, ironic, o parafrazare a unei celebre ziceri dintr-o celebră reclamă a unui celebru brand): merit să-mi îndeplinesc mici dorințe, merit să călătoresc cu gândul, merit să visez, merit să am liniște, pace și înțelegere.

   Am vrut mai întâi, atunci când mi-am făcut, conștiincioasă, „documentarea” (de pe Internet, de unde altundeva?!), să aflu când e cel mai potrivit să plecăm înspre Hawaii (și când zic „plecăm”, nu folosesc pluralul majestății, ci doar trag nădejde că șapte-opt dintre domniile voastre mă veți însoți în acest periplu). Ei bine, toate agențiile de voiaj s-au pus de acord cu răspunsurile: e bine să plecăm în Hawaii oricând în timpul anului, acolo vremea e minunată mai mereu. Apoi, am vrut să aflu cum plecăm, care-i ruta, ce trebuie să nu lipsească din bagaje, ce formalități sunt necesare și, evident, nu după mult timp, m-am plictisit de atâtea căutări. Iar gândurile mele îmi spuneau, sastisite și ele: „Păi, ce faci, Lavinia, de ce pierzi vremea? Nu uita că în călătoria asta plecăm noi, iar nouă nu ne trebuie nici pașaport, nici bani de taxe, nici asigurare medicală, nici vaccinuri, nici valize. Nouă ne trebuie doar inspirație...” 

   Deci am lăsat baltă căutările, am închis ochii (dar i-am deschis iute, că nu mai vedeam să scriu, evident), așa că mi-am imaginat doar că închid ochii și am revăzut în minte locuri și scene din serialul „Lost”, filmat în insulele hawaiiene. Absolut minunat! Briză, soare, palmieri, miros de flori exotice și de apă sărată... Însă din acest început de visare m-a trezit cruda realitate: e destul de târziu și, până se face întuneric, mai am niște treburi de făcut. Așa că o să închei abrupt primul meu episod, spunând că Hawaii, al 50-lea stat al Americii (a fost admis în Uniune în anul 1959), face parte din Polinezia, despre care „tanti Wikipedia” ne spune următoarele: 

   „Polinezia (greacă πολύ poly - mult; νῆσοι nēsoi - insule) este denumirea folosită prima dată de Charles de Brosses în 1756, și se referă la un teritoriu întins de 50 milioane km² din Pacificul de est, presărată cu numeroase insule. (...) Polinezia cuprinde un număr de peste 1.000 de insule și grupuri de insule, teritoriul se întinde de la insulele Hawaii (S.U.A.), situate în nord, până la Noua Zeelandă în sud-vest, și în sud-est până la Insula Paștelui (Chile). Granița de vest a Polineziei este limitată de insulele Gilbert (Micronezia) și Tuvalu. Suprafața totală a insulelor polineziene atinge cifra de 294.000 km², din care numai Noua Zeelandă are 270.534 km². Depărtarea dintre unele insule sau grupe de insule atinge în mod frecvent mai multe mii de kilometri. Caracteristica acestei regiuni de pe glob e că cuprinde teritorii uriașe de apă. O altă trăsătură comună a Polineziei este originea insulelor care, cu excepția Noii Zeelande, au făcut parte din continentul Antarctic, și că ele au o serie de vulcani activi, vulcani care, în perioada ultimei glaciațiuni, au fost vulcani submarini. Unii dintre acești vulcani se aflau la adâncimi mai mici sau peste 100 de metri, ceea ce a favorizat dezvoltarea recifelor de corali și formarea de insule”.

   Aloha!