Peregrin printre gânduri

          MOTTO: „Memoriile" sunt numai amintirile care îţi convin”.(Tudor Mușatescu)
     Am plecat în această peregrinare printre gânduri (și anume, acele gânduri despre trecut, care se numesc amintiri) o dată, pentru că duminică am simțit, deodată, imboldul de a-i telefona unei prietene din Păuneștii Vrancei (acolo unde mi-am făcut apostolatul ca profesoară) și, a doua oară, pentru că văd mereu pe ecran, de câte ori deschid televizorul, făptura blondă și foarte vorbăreață a Alinei Gorghiu. Ce legătură au acestea? Păi, o să vă spun îndată. În prima zi când am poposit la Păunești, urmând să fiu profă de franceză, directorul școlii m-a dus la casa doamnei Gorghiu, o învățătoare pensionară, cu scopul de a sta la dânsa în gazdă. Ne-am înțeles asupra detaliilor, îndrăznesc să spun că ne-am și simpatizat reciproc, așa că m-am instalat în camera mea și apoi doamna m-a invitat la masă. Era acolo și nepoțica sa, Alina (da, politicianul de azi!), cred că avea vreun an jumătate, o frumusețe de copilă, cu obrăjori dolofani și niște minunați ochi albaștri. Începem să mâncăm, cred că sarmale (foarte bune, de altfel!) și, la un moment dat, o aud pe gazda mea zicându-i micuței: „Ăleu, dragu` bunișii, nu mai mânca așe di răpidi, că ți sî fași chișcuța țâfoi!” Eu, exagerând un pic, i-am zis doamnei să-mi traducă și mie, căci după cuvântul „răpidi”, nu prea am mai înțeles nimic. Ne-am amuzat amândouă copios. Perioada cât am stat la doamna Gorghiu a fost minunată. Pe urmă, după ce am plecat din Păunești, am aflat că doamna Gorghiu a murit, iar vestea m-a întristat din cale-afară. Acum vreo doi-trei ani, mă bătea gândul să reiau legătura cu părinții Alinei, adică Mihai și Doina Gorghiu, cu care mă împăcasem excelent. În prezent, gândul ăsta nu mă mai bate. Cred că trăim nu în lumi diferite, sau în planuri spațiale și temporale diferite, ci pe planete diferite...

Gânduri în căutarea râsului

  Am ales imaginea aceasta pentru că v-am mai spus, domniile voastre, sunt în căutarea (înverșunată, repetată și încăpățânată) a oricărui prilej care să mă binedispună. Și asta mi-a adus aminte de vremea când eram foaaaarte necăjită și plângeam cam mult, așa că am fost sfătuită ca, pe lângă ceaiul de lavandă sau picăturile de valeriană, să practic textele motivaționale spuse în fața oglinzii. Ei, eu cam evit să mă uit în oglindă, dar când te speli dimineața pe față, îți speli dinții, treci pieptănul prin păr sau îți dai cu ruj pe buze (vezi emoticon!), trebuie să te uiți. Și, n-o să credeți, dar textele alea chiar m-au făcut să râd și începeam ziua mult mai destinsă. Deci, mă uitam în oglindă, îmi luam o postură teatrală, clipeam des din gene și recitam cu patos: „Sunt frumoasă, sunt deșteaptă, sunt bogată, sunt bună, sunt curajoasă, sunt descurcăreață, bla-bla-bla!” Când rosteam primele două cuvinte, mă pufnea un râs nebun. Nici nu mai puteam continua, dar era o.k. Ca să arăt că preocuparea asta de a căuta râsul e, la mine, continuă, iată ce scriam prin 2011 (Doamne, când au trecut anii ăștia?!) cam pe aceeași temă: 

 „Am citit undeva un articol ce susține că un copil râde cam de patruzeci de ori pe zi, pe când un adult (cu simțul umorului, aş adăuga eu) nici măcar de douăzeci. Eu, în acest moment al vieţii mele, fac parte dintre cei care râd de vreo trei-patru ori pe zi. Sau o dată. Unii, nefericiții de ei, nu râd chiar deloc. Dar nu vreau azi să teoretizez despre râs, vreau să spun (sau să repet, mă rog) bancul la care fac referire în prezentarea mea. Şi nu, nu mă refer la cel cu "tânăra pensionară". Şi nici la cel cu „margareta”. E vorba despre scrisoarea pe care i-a trimis-o un soldat rus lui Iosif Stalin, spre sfârșitul Primului Război Mondial: "Tătucă, sunt Ivan Semionovici Popov, un ostaș al glorioasei tale Armate Roşii. Acum, în ajunul asaltului Berlinului, îţi scriu ca să te rog, tătucă, dacă o fi să mor, să mă primeşti şi pe mine în rândurile membrilor Partidului Comunist al ţării noastre. Dacă nu, nu!"

În regulă, pentru azi e de ajuns, nu vreau să vă plictisesc (și prin asta recunoscând că nu scriu doar pentru mine, mă bucur când citiți și domniile vostre aceste rânduri). Iată, în încheiere, tot ceva pentru râs, că face bine la sănătate: 

„Un tip îi spune prietenului său: 

- N-am înțeles, la început, de ce doctorul mi-a prescris LSD pentru constipație. Abia după am văzut un dragon la fereastră și m-am căcat pe mine, mi-am dat seama...”

Șolticării prin gânduri

  

Motto: „Cel mai fericit om e acela care face fericiți un număr cât mai mare de oameni.” –  Lev Tolstoi

      Astăzi, vineri, cred că se împlinesc vreo trei săptămâni de când nu am mai văzut soarele. Asta n-ar fi așa de grav (deși este destul de deprimant), dar e friguț și plouă cu încăpățânare, ziua și noaptea. M-am uitat, pe la șapte dimineața, la termometrul de afară și am găsit acolo două grade (Celsius) zgribulite, care stăteau îmbrățișate ca să se mai încălzească. Mi-a fost tare milă și le-am luat în casă. Ei, am avut și oarece interes, pentru că voiam să văd cât este temperatura în bucătăria unde nu am făcut încă foc la sobă. Erau vreo douăsprezece grade. Ei, aș zice că e binișor. Am ales imaginea asta veselă, am pus un motto motivațional și am început să-mi aștern aici gândurile. Gânduri care își impun, așa am hotărât, să fie cât mai vesele. O să caut glumițe și bancuri bune (lucru cam greu, dar voi insista!), o să le postez, încercând să dau domniilor voastre prilej de amuzament. Pentru că asta îmi aduce o oarecare mulțumire. Titlul l-am ales cam într-o doară, știu că trebuie să aibă ceva legătură cu conținutul, dar mie șolticăriile nu prea mi se potrivesc, pentru că sunt de o corectitudine ce nu e prea sănătoasă în vremurile astea ale noastre și am o încredere în oameni nesfârșită (și cam naivă), care mi-a adus doar dezamăgiri. Să zicem că e valabil, în cazul meu, doar sensul legat de ghidușii, pozne. Căci iată ce înseamnă cuvântul acesta: „ȘOLTICĂRÍE, șolticării, s. f. (Reg.) Escrocherie, vicleșug, tertip. ♦Ștrengărie, șmecherie, ghidușie, poznă. Șoltic + suf. -ărie. Sursa: DEX 2009.” Bun, prima glumă din seria intitulată de mine „Excesul de glume, anecdote și bancuri, precum și lectura zilnică, discuțiile pe teme interesante și râsul din toată inima nu dăunează deloc sănătății” este următoarea:„Aseară, nevasta-mea mi-a lăsat un bilețel pe frigider: "Nu mai merge! Nu mai suport! Plec la mama!". Am deschis frigiderul și mergea perfect! Cine să le mai înțeleagă pe femei?!”

Itinerarii și gânduri ...

 Întâi și-ntâi aș vrea să vă spun că această imagine e veche, a fost publicată de Ando în ziua de 26 noiembrie 2012 (v-aduceți aminte, domniile voastre, anul ăla cu încă o Apocalipsă), dar aș zice că e mereu actuală. Drumul nostru, ca țară, va fi mereu tot așa de ușor și de drept ca plumbul și funia-n traistă. Și nu vreau să mă mai repet și să spun cine-i de vină pentru asta. Dar eu țin să fac vorbire acum despre mine și despre drumurile mele. Gândurile din aceste ultime, să zicem, cincisprezece zile, încercând să facă slalom printre micile și marile dureri ale sufletului meu, timpul oribil de afară, lipsa acută a banilor, ratele pe care trebuie să le plătesc și, desigur, printre multe alte „sâcâieli” administrativo-gospodărești, s-au oprit la trei locuri de pe hartă unde ar dori să se afle (cu mine cu tot, adică de-adevăratelea, nu doar imaginar). Aș vrea tare mult să revăd orașul studenției mele, Timișoara, pe care îl iubesc și de care mă leagă amintiri (în mare parte) frumoase. Aș vrea să văd Muzeul Trovanților, „pietrele vii” de la Costești (Vâlcea) și, fiindcă tot sunt acolo, și Horezu e la câțiva kilometri distanță, mi-aș dori să văd casa aceea în formă de urcior și, bineînțeles, să admir și să cumpăr celebra ceramică. Și aș mai vrea să văd Cimitirul Vesel de la Săpânța și să mă plimb un pic cu Mocănița. Ei, dar în ritmul în care mi se realizează mie dorințele, o să fiu nonagenară (dacă mă mai lasă Dumnezeu atâta timp pe-aici!) când o să am timp și bani să văd aceste locuri. Ei, dar poate că până atunci teleportarea, pe care o vedem în filmele SF, o să devină o practică de zi cu zi...

Gânduri ce fac slalom printre reclame (II)

        Ei bine, să revenim la hoinăreala mea printre canale de televiziune în căutarea unui film bun sau a unei emisiuni interesante. Următoarea oprire. O bucătărie în care apare chipul zâmbitor al Andrei. Cu vocea ei de milioane ne spune candid că „acasă e cel mai bine” și, ca să înțelegem de ce și să nu rămânem pierduți în mister, cunoscuta solistă ne sfătuiește, delicat, să folosim Delikat. În regulă, plec și de aici și văd o scenă de epocă, prinți și prințese, o masă imensă pentru un banchet regal, majordomi, valeți, haine strălucitoare, bijuterii, candelabre. Ce mai încolo și-ncoace, mi-am zis fericită că, în sfârșit, am nimerit peste vreun film istoric. Chiar nu mai văzusem de mult timp unul. Ei bine, bucuria mi-a fost de scurtă durată, căci personajele au început să vorbească românește, iar povestitorul ne-a dezvăluit misterul lipsei de poftă de mâncare a prințesei. Toată această fastuoasă mise-en-scène era pentru a ne prezenta un produs, „Sissi, o șuncă cu 5% grăsime”. Sastisită îngrozitor, apăs pe butonul telecomenzii și o văd, pentru a nu-știu-câta-oară, pe pretențioasa tanti Chiva, cunoscătoare în ale untului sau iaurtului ce trebuie să fie „prea bun, prea ca la țară”. De data asta, mestecând de zor la o mămăligă, ne dezvăluie un vechi descântec de dragoste, pentru ca iubitul mult visat să nu poată trăi fără noi, așa cum nu poate „mămăliga fără (brânza) Făgăraș!” Amețită de atâtea schimbări de canale și de faptul că întâlneam doar reclame, merg totuși mai departe și intru în „lumea magică a poveștilor NIVEA” (care, după cum vedeți din imagine, e o lume magică cu vechime mare în „câmpul muncii”). Și apoi, ca o încununare, dau de un tip cu un costum anost, o față anostă și o voce și mai anostă, care îmi spune timp de trei minute că s-a constatat că poporul român (nu mai știu în ce procentaj) suferă de deficit de vitamina D3 și că e musai (dar musai!) să ia Detrical. Gata, cu asta termin, că nu mai am răbdare și trebuie să fac o pauză și fără de reclame.

Gânduri ce fac slalom printre reclame

 Motto: „Reclama e sufletul comerțului.”

  În general, nu am nimic împotriva reclamelor. Asta, dacă nu sunt prea des difuzate la radio și televiziune, afișate pe străzi, scrise în ziare și reviste, dacă nu sunt idioate și, ipso facto, dacă nu devin agasante. Ei bine, mai zilele trecute afară era ploaie, frig și, neavând nimic de citit, am încercat să văd ceva la televizor. Deschid aparatul, mă așez confortabil și încep să butonez. Primul post TV difuza un interviu. Mai departe, am nimerit drept în „Zona crepusculară”! Pe următorul post mă țintuiește o voce cu întrebarea: „Tu știi care e vârsta ficatului tău?” Și mi se recomandă Fortifikat Forte. Trec la următorul. Surpriză, tot reclame! Aici mi se spune să mănânc Kinder Pinguin și în încheiere se stabilește că „O mamă cool le are cu dulciurile!” (Dar, oroare, cel care a scris textul reclamei nu prea „le are” cu limba română literară). La următoarea oprire în încercările mele de a vedea ceva cât de cât interesant, e un cutremur provocat de „napolitanele Alfers, cutremurător de crocante!” Deja simțeam cum mă enervez, încet, dar sigur. Butonez în continuare telecomanda și aflu că „Voltaren calmează durerile articulare”. Apoi, după vreo trei canale destinate copiilor, pe următorul e celebra reclamă cu Excellence de la L”Oreal Paris, cu tipa aia frumoasă și aranjată care ne spune, conspirativ: „Pentru că merităm!” Mi-am notat, în aceeași zi, rând pe rând, timp de un sfert de oră, cât au durat căutările mele după un film sau o emisiune bună, vreo zece reclame. Am scris acum despre primele cinci, căci deja mi s-a accelerat pulsul și n-aș vrea ca domniile voastre să se enerveze sau, și mai tragic, să se plictisească. Așa că mâine (sau poimâine) o să-mi continui periplul printre reclame. Și, poate, o să ajung și la o concluzie, căci acum doar am prezentat, cu sinceritate, derularea acțiunii. Imaginea am luat-o de pe blogul „Reclame TV” al lui Constantin Postolache, specialist în marketing, care spune: „Mă încadrez în acel procent de 1% din populație care este deranjat de faptul că pauza publicitară este întreruptă de film sau diverse emisiuni”. Mă rog, e dreptul domniei sale să spună (cu umor, recunosc!) ce crede, cum crede și în ce crede. Eu fac parte, din păcate (sau, mai corect, din fericire), din restul de 99%...

Ia gânduri proaspete, neamule!

Motto: „E greu să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecoasă, atunci când ea nu se găsește acolo.” (Confucius)
Ca să parafrazez, e greu să-ți găsești gândurile când e mare învălmășeală în mintea ta și, sincer, când nici nu prea ai chef să le cauți. Căci gândurile mele sunt pe acolo, pe undeva, asta e sigur. Deci titlul este doar un șiretlic de marketing, advertising, PR și alte asemenea bla-bla-bla-uri care hălăduiesc pe dulcile noastre plaiuri mioritice. Sunt un pic confuză, dar o să-mi treacă. Ei, în așteptarea momentului când o să-mi pot aduna gândurile ca să le aștern pe hârtie (pe cele care merită, bineînțeles!), o să fac și eu ca o prietenă din tinerețe care, vrând să se îndulcească un pic cu zahăr vanilat, a înghițit din greșeală praf de copt, după care mi-a spus, calmă: „ei, acum mă duc să dospesc...”
Cât despre imagine, ca de obicei, e ca nuca-n perete, dar am căutat, pornind de la titlu, ceva legat de vânzătorii ambulanți și mi-a plăcut poza asta...