4. Nevoia de îndoială şi de suspiciune
Ce
poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru René Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a fiinţei
umane. Un acelaşi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere şi,
în aceste condiţii, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care
uneori nu conducea la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilităţi,
fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiţie se lucrează
cu prezumţia
de nevinovăţie. În educaţie şi în învăţare, este recomandabil să
adoptam prezumţia de suspiciune. Ne naştem criticând; plânsul nou-născutului
este reacţia sa critică faţă de o nemulţumire. Să privim cu interes, dar cu
suspiciune, orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe
Internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, aşa cum un poliţist care caută
pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să
fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenţi,
să le spună acestora: „Cel mai clar semn
de respect pe care mi-l puteţi arăta este să-mi acordaţi atenţie, dar să nu acceptaţi
nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul
şi de interesul spuselor mele; dacă nu mă înţelegeţi, să nu mă lăsaţi să trec
mai departe, să-mi cereţi să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate,
să vă manifestaţi argumentat dezacordul”. O atitudine similară se cuvine a
fi adoptată faţă de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de
la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate ştiutor, este normal ca uneori
să le spună celor pe care-i instruieşte : „nu ştiu”, „nu înţeleg nici
eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greşeală, să-i
mulţumească pentru atenţia acordată. Uneori introduceam deliberat o greşeală în
prestaţia mea, pentru a testa vigilenta studenţilor. Nevoia de îndoială şi
de suspiciune funcţionează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenţie.
De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumţiei de
complicitate la convenţia de ficţiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi
acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcţioneze şi avem
dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacţie, să pretindem că
autorii spectacolului au înşelat aşteptările noastre, creditul pe care le-am
acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui roman etc.
5. Nevoia
de greşeală şi de eşec
De
câte ori am eşuat până să deprindem să folosim furculiţa, cuţitul şi lingura!
De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învăţăm să
ne ţinem pe picioare şi să mergem! Este clar că învăţarea, drumul spre dobândirea
unui nou comportament, trec prin greşeli şi eşecuri; ele sunt preţul
pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea şi pentru a acumula noi
capacităţi. Trebuie deci să distingem între greşelile de acest fel, care au un
rol pozitiv, benefic, şi greşelile ordinare, făcute din neatenţie sau ca urmare
a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greşeala si eşecul,
la modul general, în sfera infracţiunii sau/şi păcatului denotă o confuzie gravă,
pe care totuşi o comite mereu practica educaţională. Auzim mereu: „cine a greşit,
să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăţa să se ţină
pe picioare şi pe care niciun părinte normal nu se gândeşte să-l pedepsească
pentru acest eşec trebuie să ne stea mereu în faţă. O veche vorba latinească de înţelepciune ne aminteşte
ca a greşi este omenesc. Dar reflecţia respectiva continuă prin a
condamna perseverarea în greşeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu,
să repeţi mereu traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului este într-adevăr
de condamnat şi de sancţionat; în general, nerespectarea deliberată a unor
reguli ale comportamentului uman, social este de sancţionat şi aici intră în funcţie
justiţia şi morala; dar să comiţi mereu greşeli, alte greşeli, în încercările
în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal,
inevitabil.Istoria abundă în exemple de greşeli şi eşecuri ale unor
oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoaşterea umană. S-ar putea scrie o
istorie a omenirii centrată pe greşeli şi pe eşecuri. O mare parte, poate
cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri
noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, ca un produs
secundar al noutăţii ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli
comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei,
noi domenii de cercetare. „Greşeala matematică, sursă de creativitate”
a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un
singur exemplu : noua ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincaré în tentativa sa de a înlătura o greşeală
dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am
putut verifica personal şi bănui că e adevărat, în general, faptul că drumul
spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale
sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a
cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaşte, măcar în unele
cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esenţial, dacă vrem să înţelegem
natura profundă a creaţiei umane. Personal, am făcut această experienţă pe
unele situaţii din matematica, din informatică, din lingvistică, din domeniul
literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ţinând seama de inevitabilitatea eşecurilor,
este esenţial să educam rezistenta la eşec, înţelegerea faptului că eşecul
este normal; mai mult, dintr-un eşec este totdeauna ceva de învăţat.
