Gânduri zâmbitoare ce zic: DACĂ NU, NU!

                       Motto:        "În faţa asaltului râsului, nimeni nu poate rezista!"                       Mark Twain

        Am citit undeva un articol ce susţine că un copil râde cam de patruzeci de ori pe zi, pe când un adult (cu simţul umorului, aş adăuga eu) nici măcar de douăzeci. Eu, în acest moment al vieţii mele, fac parte dintre cei care râd de vreo trei-patru ori pe zi. Unii, nefericiţii de ei, nu râd chiar deloc. Dar nu vreau azi să teoretizez despre râs, vreau să spun (sau să repet, mă rog) bancul la care fac referire în prezentarea mea. Şi nu, nu mă refer la cel cu "tânăra pensionară". Şi nici la cel cu margareta.      E vorba de scrisoarea pe care i-a trimis-o un soldat rus lui Stalin: "Tătucă, sunt Ivan Semionovici Popov, un ostaş al glorioasei tale Armate Roşii. Acum, în ajunul asaltului Berlinului, îţi scriu să te rog, tătucă, dacă o fi să mor, să mă primeşti şi pe mine în rândurile membrilor Partidului Comunist al ţării noastre. Dacă nu, nu!"

 

                                                           

Gânduri de insomniac

      M-am gândit ce aş putea să mai scriu. Întâi mi-a venit în minte titlul. Din cauză că uit îngrozitor, nu sunt sigură dacă-mi aparţine sau l-am mai văzut undeva. De potrivit nu mi se potriveşte, pentru că eu dorm ca un copilaş (varianta optimistă şi suavă) sau în nesimţire (varianta realistă şi dură). Fapt e că dorm. Gândurile îmi zumzăie prin cap ziua. În ultima vreme au fost destul de paşnice. Dar nu aşa interesante ca să le împărtăşesc şi altora. Uitându-mă pe un site (ziare.ro), pentru a vedea ce se mai petrece pe la noi şi prin lume (dar, sinceră să fiu, mai mult interesându-mă prognoza vremii şi recomandările pentru spectacole şi cărţi), am găsit ştirea următoare:
       "Un haiku (poezie tradiţională japoneză) scris de românul Eduard Tara, în varsta de 41 de ani, a câştigat marele premiu la concursul Japonia - Uniunea Europeana de haiku în limba engleză. Poezia lui Eduard Tara a fost aleasă din cele 523 de creaţii ale unor poeţi din Japonia şi din cele 27 de state membre ale UE. Câştigatorul a obţinut o excursie în staţiunea cu pârâuri fierbinţi Dogo din Matsuyama, în vestul Japoniei. Localitatea este considerată locul de naştere al haiku-ului modern în Japonia.
Poezia lui Tara sună astfel în limba română:
          Deschizând o hartă
          Petalele de cireş leagă
          Europa si Japonia.
      Opera literară a câştigat, pe lângă marele premiu, aprecierea entuziastă a unui membru al juriului, care a afirmat că cireşii înfloriţi "trimit la calea aventuroasă pe care un poet de haiku şi un călător însoţitor ar trebui să o întreprindă".
       Daaa! Printre atâtea jigniri, atât dispreţ nemeritat, atâta neluare în seamă şi negare a virtuţilor noastre ca popor, printre poze cu ţigani furând, manelişti, aurolaci, şosele cu gropi, câmpuri în paragină şi păduri vandalizate, iată că am citit şi o ştire care mi-a mers la suflet.


         

Gânduri copy / paste

                                           MOTTO:
            "Singura cale de a scăpa de un duşman este să îl mânânci".
                                            Proverb de-al canibalilor
            

          Ca să parafrazez, sigura cale de a scăpa de nişte gânduri (idei, sfaturi, citate, prostioare, bla-bla-bla) este să le aşterni pe hârtie. Sau, mai nou, să le postezi pe blog. Eu una nu dau sfaturi decât când îmi sunt cerute, idei mai am eu din când în când, dar nu le consider pe toate demne de a fi împărtăşite şi altora, citatele, ei da, le folosesc cu voluptate, pun motto la orice însemnare, cât despre prostioare, aferim, mă pricep şi să bat câmpii, înşirând platitudini. Astăzi (ca şi ieri) şi în zilele următoare voi înşira nişte sfaturi, idei, citate găsite de mine pe ici, pe colo. Nu ştiu cui o să-i folosească asta, dar perseverez. Deci:

      * Spune persoanelor pe care le iubeşti, că le iubeşti. 

      * Elimină din viaţa ta lucrurile neesenţiale (cum ar fi vârsta, înălţimea, greutatea)

      * Învaţă să spui "NU".

      * Nu te implica (prea mult) în problemele altora.

      * Munceşte, dar mai ia şi câte o pauză.

      * Găseşte plăcere în lucrurile mărunte şi aparent neînsemnate (a citi, a te plimba, a dormi, a mânca, a cânta, a admira o floare etc.).

      * Planifică-ţi ziua, dar lasă loc şi pentru neprevăzut.
Şi, cea de pe urmă zicere, ca un corolar:

      * Cel care râde la urmă, probabil că nu a înţeles gluma. (Murphism)

Gândurile altora

Am încercat să scriu astăzi ceva, orice, cât de puţin, dar sunt preocupată de nişte lucruri foarte "terre-à-terre" şi nu mai am nici inspiraţie, nici umor. Nu vreau să mă laud singură, dar chiar au fost momente când le-am avut pe amândouă. Deh, dacă nu se poate altfel, vom merge prin diverse cărţi şi vom cita ce-au gândit alţii:

* "Nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te opreşti". Kong Fu Zi (Confucius)

* "Cunoaşterea altora e inteligenţă, cunoaşterea de sine e adevărata înţelepciune. Stăpânirea asupra altora este tărie, stăpânirea de sine este adevărata putere". Lao Tse

* "Niciodată să nu te cerţi cu o femeie obosită, sau cu una odihnită". Murphy

* "Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: primul este să crezi că nimic nu e un miracol, al doilea este să crezi că totul e un miracol. De un lucru sunt sigur - Dumnezeu există!" A. Einstein

* "Pleacă-ai noştri, vin ai noştri

    E sloganul cunoscut.

    Iarăşi am votat ca proştii

    Şi cu asta, ce-am făcut?"

                C-tin Tănase ( o strofă din cunoscutul cuplet de la "Cărăbuş")

Gânduri de toamnă

      Motto:

        *  "Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea 
          nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte".
        *  "Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, 
         toate le rabdă".
        *  "Dragostea nu cade niciodată". 
                                (Corinteni, , cap. XIII, 4, 7, 8.)

     Anul acesta am luat hotărârea (deh, cât o să mă ţină, văd eu...) de a nu mai lăsa toamna să mă întristeze, cu ploile ei, cu frunzele care cad, cu zilele din ce în ce mai scurte, mă rog, cu tot arsenalul ei de melancolii ce ne pregătesc, pe noi, fiinţele umane, pentru iarnă. Am să încerc să văd partea plină a paharului (mai ales la figurat, dar şi la propriu, pentru că abia aştept să beau nişte must!) şi am să mă bucur de ultimele zile cu soare (nu astăzi, însă, căci stă să plouă). Aşa că, nu-mi rămâne decât să sper că va fi o vară indiană şi, mai ales, că va veni o iarnă blânduţă. Şi, bineînţeles, să sper că voi avea parte de mai multă dragoste în viaţa mea decât am acum.

 

Gânduri blonde

        
              Motto:
       Discuţie între două blonde:
      - Fată, cum se zice corect, Irak sau Iran?
      - La ce?!

             De vreo douăzeci şi cinci de ani încoace (şi rima din "Mioriţa", uşor adaptată, îmi vine brusc în minte, "gura nu-mi mai tace", dar nu despre asta vreau să scriu azi) m-am hotărât să fiu blondă. Adică, să-mi vopsesc amestecul meu de păr şaten şi cărunt în diverse nuanţe (mai mult sau mai puţin reuşite) de blond. Zic asta nu ca să accentuez că nu sunt blondă naturală (blondele frumoase şi naturale fiind, în general, înfăţişate ca reprezentante de frunte ale prostiei omeneşti), pentru că ştiu că nu sunt frumoasă, şi ştiu  că nici proastă nu sunt (deşi, recunosc, m-am purtat de multe ori aşa). Dar, cum bine zice Creangă ("Ştiu că sunt prost, dar când privesc în jur prind curaj"), îmi trece repede necazul că m-am purtat sau am gândit prosteşte, pentru că alţii, în jurul meu, sunt deja profesori doctori (sau doctoranzi) în ale Prostiei. Eu cred că lumea din jur devine din ce în ce mai urâtă, sordidă, mai plină de proşti, mitocani, încrezuţi, mincinoşi şi, pentru că e la modă, stresaţi.

         Ei bine, eu nu vreau să mai am de-a face cu astfel de specimene, deci îmi voi vedea de muncile mele (făcute cu drag în grădină, la casă sau asupra gândurilor mele), voi citi prin "cele cărţi", voi scrie, voi fecventa doar oameni de la care am ce învăţa, cu umor şi cu bun simţ (sunt mai rari, dar se mai găsesc), şi voi încerca să ajung în punctul unde nu mă mai interesează nimic altceva. Pentru că mi-e teamă că într-un areal restrâns (cum e satul meu, Domneşti, de pildă) aceste groaznice "boli" (pe care le-am înşirat mai sus, şi la care pot adăuga lenea, lipsa de respect pentru valorile autentice, dorinţa de a imita modele nedemne de imitat, închinarea totală la Măria sa Banul, prejudecăţile, închistarea în nişte convenienţe desuete) ale oamenilor din jur să nu se ia şi la mine. Bine, ca să fiu sinceră, ceva forme uşoare ale unora dintre bolile astea le-am avut şi eu, dar sunt pe cale de a mă vindeca. Am să închei cu o glumiţă absolut fabuloasă, aşa, pentru a face haz de necaz (doamnele de o anumită vârstă cred vor fi de acord cu mine):

         "Cei şapte pitici ai Menopauzei: Scărpinici, Nervoşel, Transpiratu', Somnorilă, Balonatu', Uitucel şi Nebunici".

Gânduri ostenite

                       MOTTO:

   "Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat; 
     să fii trist că nu ai făcut ceva remarcabil"
                                                                  
                        Confucius

     Am observat ceva la mine: atunci când sunt obosită fizic, când am multe de rezolvat, când treburile mă copleşesc şi mi se pare că nu voi mai reuşi s-o scot la capăt cu ele, ei bine, în loc să mă mobilizez şi să iau fiecare lucru şi să-l rezolv, încep să mă panichez şi nu mai reuşesc, un timp, să fac nimic. Sau, dacă vorbesc mult (şi vorbesc, slavă Domnului!), ritmul în care muncesc scade simţitor. Când sunt necăjită de ceva, obişnuiesc să "fac şmotru", dar nici asta nu prea mă ajută să-mi revin. Cele mai bune momente sunt cele în care am inspiraţie (ceea ce nu-i cazul acum...), şi scriu ceva care-mi place, atunci chiar mă simt bine şi cred că realizez ceva. Nu "ceva remarcabil" cum a zis Confucius, dar ce pot face, atât mă duce pe mine capul...

      Săptămânile astea din urmă am fost aşa de obosităăă, încât până şi gândurile mi se târau ca nişte râme. Am dat vina şi pe căldura insuportabilă, şi pe multele lucruri pe care trebuie să le fac, şi pe orizontul meu destul de plafonat, şi pe izolarea în care trăiesc, dar adevărul este că nu ştiu de ce nu mă simt deloc în apele mele. Sunt în zona aceea cenuşie, ternă şi fără haz, pe care de-a dreptul o urăsc. Sper să ies din ea cât mai curând şi, de asemenea, sper să-mi  vină şi ceva inspiraţie. În poza de mai jos sunt nişte neuroni obosiţi (nu ai mei, dar ce mai contează!), asta pentru a-mi "susţine ştiinţific" cele scrise.