Gânduri ostenite

                       MOTTO:

   "Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat; 
     să fii trist că nu ai făcut ceva remarcabil"
                                                                  
                        Confucius

     Am observat ceva la mine: atunci când sunt obosită fizic, când am multe de rezolvat, când treburile mă copleşesc şi mi se pare că nu voi mai reuşi s-o scot la capăt cu ele, ei bine, în loc să mă mobilizez şi să iau fiecare lucru şi să-l rezolv, încep să mă panichez şi nu mai reuşesc, un timp, să fac nimic. Sau, dacă vorbesc mult (şi vorbesc, slavă Domnului!), ritmul în care muncesc scade simţitor. Când sunt necăjită de ceva, obişnuiesc să "fac şmotru", dar nici asta nu prea mă ajută să-mi revin. Cele mai bune momente sunt cele în care am inspiraţie (ceea ce nu-i cazul acum...), şi scriu ceva care-mi place, atunci chiar mă simt bine şi cred că realizez ceva. Nu "ceva remarcabil" cum a zis Confucius, dar ce pot face, atât mă duce pe mine capul...

      Săptămânile astea din urmă am fost aşa de obosităăă, încât până şi gândurile mi se târau ca nişte râme. Am dat vina şi pe căldura insuportabilă, şi pe multele lucruri pe care trebuie să le fac, şi pe orizontul meu destul de plafonat, şi pe izolarea în care trăiesc, dar adevărul este că nu ştiu de ce nu mă simt deloc în apele mele. Sunt în zona aceea cenuşie, ternă şi fără haz, pe care de-a dreptul o urăsc. Sper să ies din ea cât mai curând şi, de asemenea, sper să-mi  vină şi ceva inspiraţie. În poza de mai jos sunt nişte neuroni obosiţi (nu ai mei, dar ce mai contează!), asta pentru a-mi "susţine ştiinţific" cele scrise.