Gânduri printre hohote şi suspine

                                                                               MOTTO:
       „De omul care nu râde, fereşte-te, căci e rău. Sunt şi oameni care nu râd, dar care rânjesc. De aceia fereşte-te iar, căci se aseamănă câinilor care îşi arată colţii, gata să te înhaţe”.

                                                                                                     Calistrat Hogaş 

      Aceste gânduri le-am aşternut pe hârtie în perioada dintre cele două tururi de scrutin pentru alegerile prezidenţiale. Deci, eheeei, cu multă vreme în urmă! Şi le-am şi publicat. Nu mai ştiu dacă le-am şi postat pe blog, dar... ce mai contează.  Am promis, însă, că acesta de faţă va fi un episod, dacă nu plin de veselie, măcar despre veselie şi am să încerc să mă ţin de cuvânt. Nu vă temeţi, că nu o să încep să vă spun bancuri şi nici nu o să încerc, cu tot dinadinsul, să fiu zglobie, ci o să vă spun, cu sinceritate, de ce cred eu că nu prea ne mai arde de râs nouă, românilor. Păi, o să încep tot cu o referire la ceea ce spune Caragiale (se putea altfel?) într-una din scrierile sale, şi anume că „omului care râde îi cade cuţitul din dinţi”. Aşa este, dar unii dintre noi ţin în dinţi nişte satâre de-a dreptul şi nu vor să le dea drumul. Pur şi simplu nu vor. Pentru că au impresia că ei deţin adevărul absolut şi că ei au mereu dreptate, iar dacă ar zâmbi măcar, ce să mai vorbim de un râs sănătos, ar părea slabi, sau prea încrezători, deci vulnerabili. Şi asta li se pare lor de-a dreptul inacceptabil. 

        Vorbim aici de râsul sincer, cauzat de un umor sănătos şi de bună calitate. Nu vorbim de râsul ironic, sardonic, batjocoritor, nu vorbim de rânjet, nici de hăhăitul vulgar şi nesimţit. E vorba de un râs pe care eu l-aş vrea cât mai apropiat de al copiilor, un râs care ne-ar face pe toţi mai frumoşi şi mult mai buni. Pe urmă, s-a descoperit că râsul sincer, din toată inima, ajută la sănătate. Se vede treaba, însă, că noi vrem să fim bolnavi, ne place să fim bolnavi. Einstein, un geniu cu un simţ al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observaţia că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Observaţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. 

       Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligaţi şi asta pentru că avem griji, pentru că, mare parte dintre noi, românii, suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem. Eu îi admir sincer pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Dar, din păcate, sunt aşa de puţini...
      Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine.  Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi că nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni cu adevărat fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri. Eu am trecut, până nu demult, printr-o perioadă cumplită, când nici măcar nu mai zâmbeam, dar acum sunt hotărâtă să-mi arborez un zâmbet larg pe figură şi sunt şi mai hotărâtă să caut cu îndârjire prilejuri de amuzament, să storc un pic de umor chiar şi din piatră seacă, pentru că am văzut că mă simt mult mai bine când zâmbesc, iar când râd în hohote mă simt de-a dreptul fericită. Deci, mi-am reluat lecturile care mă binedispun, caut compania oamenilor cu simţul umorului, mă uit mai rar la televizor (cel puţin la politichie, mai deloc) şi nu renunţ până nu-mi capăt porţia zilnică de râs. Dar asta, ca orice lucru pe care îl doreşti în această viaţă, cere răbdare, exerciţiu şi multă perseverenţă. 

      Am să închei acum, cu regretul de a nu fi găsit o cale sigură şi garantată spre veselie, pe care să pot să o recomand şi domniilor voastre, aşa că am să vă rog să vă amuzaţi fiecare după metoda proprie, în funcţie de temperament şi de cantitatea de simţ al umorului pe care o posedaţi. Dar, măcar încercaţi! Şi iată un sfat şi o părere asemănătoare, care aparţin unui scriitor celebru, Hermann Hesse: „Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult în serios”. În legătură cu această ultimă zicere a fi multe de comentat şi multe exemple de dat. Din păcate, mai toţi avem tendinţa, impulsul ăsta irezistibil de a ne lua mult prea mult în serios. De a ne da importanţă. De a nu ne interesa de cei din jurul nostru. Hotărât lucru, toţi avem nevoie de ajutor...
 

Gânduri uitate

                             MOTTO:

          "Ceea ce poţi să uiţi în clipele fericirii

          nu poţi să uiţi în zilele suferinţei"

                         Rabindranath Tagore

        

         Ca să nu mă dezic de cele scrise nu prea de multă vreme, apropo de uitare, banc cu o margaretă, găsire de scuze că uit cam des şi cam multe, precum şi alte drăguţe chestiuni şi subterfugii, azi am şters rapid (cred că am şters, pentru că încă nu m-am lămurit eu prea bine cum e cu postările astea) ceva ce scrisesem de două ori pe blog. Nu că ar citi cineva, în afară de mine, dar dacă este totuşi vreun curios, tare aş vrea să nu-şi dea seama că am devenit o mare uitucă. Eu susţin sus şi tare că, vorba cântecului, "de vină-i numai primăvara", mâhâ - mâhâ, tra-la-la...
      Refuz categoric să dau vina pe viaţă, pe destin, pe mine, pe vârsta mea sau  pe neuronii mei zăpăciţi şi osteniţi. Dar adevărul ăsta este: uit!

Gânduri d'ale grădinăritului şi politichiei

                                                                                      Motto:

                                                      "Fiecare trebuie să-şi cultive grădina."

                                                                                    Voltaire, "Candide"

        Iată, domniile voastre, că ne întâlnim din nou. E martie şi sperăm cu toţii că o să mai vină şi ceva timp frumos. După iarna asta destul de aspră (însă nu cu prăpăduri mari prin părţile noastre, Domneştiul, slavă Domnului, fiind protejat de viscole, căci are dealuri de jur împrejur), eu una aştept cu nerăbdare să vină primăvara. Ca toată lumea, de altfel, căci ne-am săturat de frig şi stat în casă. Întâi, vreau să se facă frumos şi cald pentru ca să pot urma îndemnul lui Voltaire, îndemn pus de mine ca motto al articolului de faţă. Ah, da, ştiu ce-mi veţi replica, că el se referă mai mult la grădina interioară, că ne sfătuieşte să ne retragem în noi înşine şi să ne facem ordine în suflet şi-n gânduri. Dar eu am să mă fac că nu înţeleg şi am să mă ocup cu sârg, în lunile ce vin, de grădina mea adevărată, cea din realitatea proximă. Ca să-mi găsesc liniştea şi să uit de ce-i în jur. Bine, ca să fiu cu totul şi cu totul sinceră, nici pe cealaltă n-o voi neglija, căci îmi place, mai ales în ultima vreme, să-mi ştiu sufletul şi gândurile liniştite, hrănite cu lucruri frumoase, curăţite de orice rău şi, mai ales, păstrate pe un făgaş de serenă înţelegere şi de bunăvoinţă, fără răutăţi, fără invidie, fără ranchiună (nu zic fără ură, pentru că vă spun sincer că mi-a fost imposibil, vreodată în viaţa mea, să urăsc pe cineva). 

          Şi, în al doilea rând, abia aştept să vină primăvara mai repede, pentru că vreau să văd dacă lumea va ieşi din nou în stradă să-şi strige nemulţumirile. În plină iarnă, când începeau protestele din Piaţa Universităţii din capitală, precum şi cele din alte oraşe ale ţării, nu am scris nimic despre aceasta (căci de vorbit am tot vorbit, recunosc). Ca să nu par însă total ruptă de realitate (pentru că nu sunt, domniile voastre, deşi uneori vreau să dau această impresie), voi încerca să scriu acum câteva cuvinte. Întâi, trebuie să mărturisesc sincer că îmi pare rău, mi-e foarte ruşine şi, da, sunt o mare fricoasă, dar eu nu am îndrăznit să mă alătur celor care au ieşit în stradă, deşi sunt, în general, de acord cu ei. Mă rog, poate este mult spus acest „cu ei”, pentru că ei sunt o mulţime de oameni, cu o mulţime de nemulţumiri şi revendicări, oameni care strigă şi cer câte ceva, începând cu demisia lui Băsescu şi sfârşind cu, ştiu eu, micşorarea taxelor rutiere sau mărirea pensiilor. Încercând să nu iau în seamă toate teoriile privind nu ştiu ce conspiraţii (teorii care abundă la noi), să nu-mi ascult instinctul care îmi spune că oricum, totul e degeaba, în zadar şi nici mintea care mă îndeamnă ca, Balanţă cum sunt, să cumpănesc bine totul şi pe urmă să vorbesc (să scriu, mă rog), eu aleg să-mi ascult sufletul şi să spun că acesta este plin de admiraţie pentru oamenii aceia care spun, de fapt, ceea ce gândim cu toţii (sau, cel puţin, o majoritate covârşitoare). Aici, domniile voastre, sunt de acord cu ei, adică guvernanţilor trebuia să li se dea un semnal cum că un popor nu poate răbda la infinit să fie batjocorit şi minţit, iar oamenilor politici din opoziţie trebuia să li se transmită un alt semnal, cum că nici ei nu sunt mai breji, şi să nu se amestece (deşi, mă îndoiesc că aşa vor face). 

           Dar, cred eu, un dialog cât de cât normal nu se poate purta în stradă, nu e posibil, nu este democratic (ştim cu toţii că „democraţia” este o formă de organizare a unei societăţi în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea şi participă la luarea deciziilor). Bine, la noi este o democraţie destul de tânără (şi cam năucă) care, în douăzeci de ani ce au trecut după „întâmplarea” din ’89 (scuze, dar eu încă nu mi-am dat seama ce a fost atunci şi deci cum trebuie să-i spun), se pare că nu prea a învăţat multe şi nu a devenit mai înţeleaptă. Guvernul şi preşedinţia, cel puţin în acest moment, eu zic că nu fac parte din acea organizare numită democraţie şi nu cred deloc că sunt dispuşi la vreun dialog cu noi, pentru că se obişnuiseră să monologheze, adică să ne mintă şi să ne dispreţuiască, şi noi să nu replicăm nimic la aceste minciuni. Poporul român, zic eu, a avut până acum doar impresia că votează şi că participă la conducerea treburilor ţării. 

          Iată că acum, nu ştiu dacă în urma presiunilor străzii sau nu, doctorul Arafat şi-a reluat locul ce i se cuvine, continuând astfel să-şi facă datoria, să salveze oameni. Guvernul Boc a demisionat şi la conducerea noului executiv a venit Mihai Răzvan Ungureanu. Ei, şi? Eu cred că asta nu schimbă nimic, absolut nimic. Am mai spus cândva că impresia mea despre circul politic de la noi este că, fiindcă tot am pomenit de „circ”, totul este o scamatorie, un joc pe care unii îl joacă cu voluptate, iar cei care pierd întotdeauna suntem noi, poporul român. La alegeri, la luarea de decizii, la emiterea de ordonanţe de guvern, la alianţele efemere de pe scena politică, la tot ceea ce se întâmplă la noi, v-am mai spus, mie mi se pare că se potriveşte ca o mănuşă zicerea aceea ce cade implacabil peste capetele celor de prin cazinouri: „Les jeux sont faits!”
    Deci, am impresia că ne zbatem în van, am început să semănăm toţi cu căluţii aceia de prin iarmaroace care se învârt în loc. Eh, poate că sunt eu prea pesimistă, sau fatalistă, nu ştiu. Şi apoi, ipotetic vorbind, să zicem că o să prind curaj şi o să ies şi eu în stradă, strigând indignată că m-am săturat, că mi-e lehamite de atâta corupţie, de atâtea minciuni şi de atâtea furtişaguri, că nu mai vreau să aud, în ţara asta a mea, de partide şi de politică, de clanuri de mafioţi, de justiţie coruptă, de leneşi şi de nonvalori. Da, bine, şi pe urmă, după ce o să strig până o să răguşesc, va trebui să stau un pic pe gânduri şi să mă întreb, cu înţelepciune, dacă am o alternativă la situaţia de acum, dacă aş putea oferi o soluţie viabilă ca să ieşim din acest impas. Şi răspunsul, îmi pare rău, ar fi un mare NU. Nu, nu ştiu ce s-ar putea face. Nu, nu mă pricep (şi mi-e silă) să fac politică. Nu, nu mă pricep, nu am habar cum se conduce o ţară. 
     Dar, staţi aşa, domniile voastre, observ că în aceeaşi situaţie cu mine sunt şi cei din guvern, din parlament (sau, mă rog, o mare parte dintre ei) şi, bomboana de pe colivă, aşa e şi preşedintele, cu toţi consilierii lui. Nici ei n-au habar. Da, dar ei au tupeu şi nici nu le pasă de asta, sunt, ca să mă exprim suav, nişte nesimţiţi. Deci, eu cred că devine din nou actuală şi foarte adevărată o zicere absolut fabuloasă, o dilemă ce, cred eu, e o chintesenţă a situaţiei noastre în această lungă şi parcă nesfârşită „perioadă de tranziţie”, zicere pusă acum câţiva ani ca titlu al unei rubrici, în ziarul „Academia Caţavencu”, şi anume: „Avem o ţară. Cum procedăm?”

Gânduri despre Mărţişor

Pentru că e prima zi de primăvară, pentru că 2012 este "anul Caragiale" şi, mai ales, pentru că eu nu am azi chef de scris, redau mai jos poezia "Primăvara" scrisă de Nenea Iancu, pe care sunt sigură că o ştie toată lumea, dar passons, fiţi mizericordioşi, domniile voastre! Ceea ce e fain (şi specific ironicului Caragiale) este că are cele două variante, cea în roz şi cea în culori sumbre. Te iubesc, Nene Iancule!

Pastel optimist
Când plouă lin în primăvară, 
Toți zic: “Să dea Domnul, să dea!”
Și de te culci pe prisp-afară,
Mai vezi pe cer și câte-o stea...
E cald, și ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă, drăgăstoasă
Natura toată-i un pupat.
Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarna grea;
Se pup' brabeți cu gălăgie,
Și iată și o rândunea...
Și-o barză... calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.
Când plouă toate germinează;
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi, se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi...
În țarini grâul încolțește,
În dealuri via o dezgrop;
De ploaie tot se-nveselește,
Pe orice frunză e un strop.
Și soarele o caldă rază
Trimite pe furiș prin nori;
Iar flori și pasări ca să-l vază
Se-nalță, zboară către zori.
Pastel pesimist
Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceața grea p-afară,
Pe cerul sumbru nici o stea.
E frig... și apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăștinoasă
Și codrul doarme întristat.
Sunt triști și corbi-n deal de vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.
O barză, cu pas de măsură,
Sosește ca explorator...
Și plouă... plouă-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.
Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin și ape din zăpezi;
Umflate, apele spumează,
Torente curg din codrii verzi.
În țarini grâul putrezește,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăcește,
Mălai, făină, nu e strop.
Și soarele, o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus și fără zori.

Gânduri. Punct. Şi de la capăt

                                 MOTTO:

„Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura.

 Acest lucru nu-l prea ştiu oamenii, dar îl ştiu păsările”. 

                                  Lucian Blaga

          După cum vedeţi, domniile voastre, începând cu anul acesta, adică din 2012, nu mai am de gând să-mi numerotez „episoadele” (adică articolele publicate în "Pietrele Doamnei") pe care le voi pune la rubrica „Colecţia de gânduri”, în care v-am împărtăşit şi o să vă mai împărtăşesc (fatalmente!) din panseurile mele. Mă cam deprimă când văd că se adună atâtea „episoade”, căci în minte îmi vine imediat gândul acela care, cred eu, ne mistuie pe toţi, cel despre trecerea timpului, despre anii care ni se adună în spate, însoţit de uşorul frison de teamă că nu putem să încetinim deloc, oricât am încerca, al vremii galop, mă rog, aţi priceput ce vreau să spun. Şi, am ales acest foarte înţelept motto pentru scrierea de azi din cauza unei mocnite indignări care mă chinuie de multă vreme, anume aceea privind imitarea cu orice preţ, împrumutul în limba noastră a unor cuvinte de care nu e neapărată nevoie. Mă gândesc că dacă eu, absolventă de filologie, sunt uneori siderată de atâtea neologisme, cuvinte pompoase şi anglicisme ce apar în vorbirea cuiva sau într-un text, ce să mai vorbim despre cei care au ceva probleme chiar cu limba română. Şi am să vă explic imediat de unde a pornit totul şi de de am reluat subiectul. 

      Ei, bine, domniile voastre, trebuie să vă mărturisesc că am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm asta. Bine, trauma asta era mai veche, dar acum a fost picătura care a umplut paharul. Neavând de lucru (în sensul că „cine m-a pus să fac asta”, nu în acela că nu aş fi avut ce face, că sunt destule, slavă Domnului!), am căutat pe Internet ceva despre concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, pentru că mie îmi place să scriu doar pentru sufletul meu (articolele din această revistă sunt, evident, excepţia care confirmă regula), ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară aceste manifestări. După ce, pe forumul unuia dintre concursuri, am aflat că premiile sunt date, în mare parte, nu pe bază de talent, ci pe bază de rudenie, sponsori sau diverse interese, am trecut sastisită mai departe. Ei bine, la un alt concurs, la datele despre condiţiile de participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ, până la decernarea premiilor, vor avea parte de un sejur (hm, nu înţeleg ce au autorii textului împotriva cuvintelor româneşti „şedere” sau „scurt concediu”, n. a.) de o săptămână la (...) şi aici se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”.
       Uau! După ce am stat o vreme şi mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa. Şi asta, aşa, ca să mă pedepsesc că sunt aşa în afara lumii ăsteia moderne şi a termenilor ei luaţi cu toptanul din alte limbi (mai cu seamă din limba engleză). În regulă, săptămâna mea de tăcere autoimpusă (mă refer aici la faptul că nu am mai scris nimic, pentru că mi-ar fi fost practic imposibil să trăiesc o săptămână fără să vorbesc!) a trecut, şi vreau acum, până voi comenta micul text de mai sus care, cum vă spuneam, m-a traumatizat de-a dreptul, să vă spun ceva despre silenzio stampa, deşi sunt sigură că domniile voastre ştiţi despre ce e vorba. Îmi cer scuze, e deformaţie profesională, dascălii nu se pot abţine de a explica, mereu şi mereu, totul. Termenul acesta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Ei, din păcate, pe meleagurile noastre mioritice, (pe lângă faptul că nu există un echivalent în limba română al expresiei, ce defineşte un fel de „grevă a tăcerii”, dar aplicată şi la scrisul în ziare), se fac mult prea multe conferinţe de presă, (sau talk-show-uri, sau workshops-uri, sau meeting-uri, ca să fim în tema zilei) şi nimeni nu mai vrea să şi tacă puţin. 

       Deci, cum spuneam, nu am mai scris nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea „modernă” şi de manifestările ei, total aiuritoare pentru mine. Pe urmă, având de făcut penitenţă, am căutat în dicţionare mai întâi cuvântul „happening” şi am aflat că este un americanism, cu înţelesul de „spectacol spontan, improvizat”◊ „Unii îmi povestesc ce i-a impresionat îndeosebi. Îi impresionează mai ales «happening»-urile, acele manifestări-spectacol care, de fapt, nici nu țin de artă.”◊ „În istoria teatrului, de la începuturi, au existat nenumărate spectacole lipsite de un text inițial și bazate în foarte mare măsură pe improvizație, după cum cunoaștem și în zilele noastre forme ale teatrului, happening-ul, de pildă, în care spontaneitatea joacă rolul hotărâtor.”◊ „Formă de manifestare artistică, de comunicare interumană sau de comportament socio-cultural, happeningul a devenit un mod de viață, înglobând spectacolul străzii, spectacolele de sală sau pur și simplu în aer liber, în stațiile de tramvaie, în parcuri, absolut pretutindeni unde ajung oamenii.” [pron. hépening] (din engl. americ. happening; cf. fr. happening)”. Îmi cer scuze pentru citatul acesta cam lung, dar asta era definiţia şi acestea erau exemplele date de dicţionar. Dar mă întreb de ce, pentru numele lui Dumnezeu, autorii textului nu au preferat românescul „improvizaţie”? 

      Despre „performance” văd că dicţionarul îmi spune că înseamnă şi „spectacol” şi „performanţă” şi „îndeplinire”. Deci sunt şi mai nelămurită. Ori exprimarea e uşor pleonastică, ori amărâtul de cuvânt românesc „performanţă” trebuie folosit doar în sport, ori cei care au scris asta sunt nişte snobi. Şi, în fine, „workshop”, cuvânt englez care are ca traducere principală „atelier”, deci un loc unde se munceşte. Deci, ca să rezum, cuvintele astea existau şi în română, nu ştiu de ce ne e ruşine să le folosim şi ne repezim ca nişte hămesiţi la termenii străini. A, să nu înţelegeţi că sunt împotriva împrumuturilor din alte limbi, sunt domenii de activitate în care ele sunt chiar necesare şi nu am de ce să mă opun la acest lucru. Îmi amintesc, legat de aceasta, că domnul Pruteanu exagera un pic, când insista să avem tradus în româneşte totul, chiar şi termenii de la calculatoare, de exemplu „mouse” („şoarece”), „site” („sait”), însă avea dreptate când susţinea că trebuie să avem o limită în a împrumuta cuvinte străine. Abuzul de neologisme şi de anglicisme mi se pare ceva pe care îl practică (cu o îndârjire şi o obstinaţie demne de o cauză mai bună) doar cei care vor „să se dea mari”, cum se spune într-un limbaj mai puţin colocvial. Aţi observat acest fenomen, apare şi-n vorbire, şi-n scris, apare şi pe firmele de la societăţi sau magazine. E chiar ilar uneori să vezi o coşmelie unde se vând mărunţişuri numită, cu ifos, „Boutique”, sau o crâşmă ordinară numindu-se „Pub”. Şi eu folosesc cuvinte din franceză sau engleză, când mi se pare că dau o savoare aparte scrierii. Însă totul trebuie să aibă o limită, impusă de bun simţ şi de simţul ridicolului, dacă nu de respectul pentru limba maternă, şi eu am credinţa că, dacă ai într-adevăr ceva de spus, de comunicat celorlalţi, asta se poate face foarte bine şi în limba noastră română, aşa frumoasă şi expresivă cum este ea, fără să mai o împănăm cu atâtea cuvinte străine (unele folosite chiar incorect). Mă voi opri aici cu neînsemnatele mele indignări, însă sunt sigură, voi găsi multe alte exemple, aşa că voi relua acest subiect cât de curând.
       P.S. Şi, nu, nu este doar o simplă ameninţare, chiar îl voi relua...
 

     

Gânduri despre Ziua Îndrăgostiţilor

  Mie, mărturisesc sincer, domniile voastre, nu-mi este pe plac sărbătorirea Zilei Îndrăgostiţilor după modelul american. Una la mână, avem şi noi Dragobetele nostru, românesc, de ce trebuie să importăm sărbătorile altora, a doua, că Dragostea ar trebui celebrată în fiecare zi (şi, credeţi-mă, vă spune asta o persoană care nu prea are parte de dragoste, cel puţin nu în acest moment şi, mă rog, care nici în restul vieţii nu a fost răsfăţată cu aşa ceva...) şi, în fine, în al treilea rând, sărbătorirea asta, după ce şi-a pierdut semnificaţia iniţială, religioasă, este o invenţie a comercianţilor care vând astfel tot felul de lucruşoare cu inimioare şi floricele pe ele. Astea fiind zise, am să încerc să şi ilustrez cele zise de mine mai sus, prin zicerea de mai jos.

"Întâlnire de gradul trei" în gânduri

         MOTTO:

„Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul 

necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti 

fericit sau nu. Leacul constă în ocupaţie, căci 

ocupaţia înseamnă preocupare, iar omul 

preocupat nu este nici fericit, nici nefericit, 

ci, pur şi simplu, viu şi activ, ceea ce   

este mai plăcut decât orice fericire (...)”   

               George Bernard Shaw

          Zicerea aceasta pe care am ales-o ca motto pentru articolul de faţă (cred că aţi observat, domniile voastre, noua pasiune care mă devoră şi anume aceea de a pune, nu contează la ce, câte un cuvânt de început, o deviză, o idee călăuzitoare), este foarte adevărată şi îşi va păstra etern, zic eu, acest adevăr pe care îl cuprinde. Aşa şi este, când nu muncim, nu avem o preocupare, nu avem o pasiune, nu avem un ţel de urmărit, ne apar în minte tot felul de gânduri, pictate în culori foarte închise, tot felul de întrebări fără răspuns şi, vorba stimabilului nenea Iancu Caragiale, „ai intrat la o idee, fandaxia-i gata”. Omul care nu are (sau nu vrea să aibă) ce face, acel om este, de regulă, mai interesat de ograda (şi de capra) vecinului decât de ale sale, şi uite aşa, ca să-i treacă plictiseala, chiar se poate apuca, într-o bună zi, să omoare capra vecinului. Figurat vorbind. Acum, în timpul iernii, truditorii pământului (în rândul cărora m-am „infiltrat” şi eu de vreo câţiva ani, deşi n-aş zice că mă pot lăuda cu niscaiva rezultate notabile, dar măcar e de lăudat intenţia de a încerca, nu?) nu prea au, într-adevăr, ce face pe afară. Da, dar chiar dacă e zăpadă, e ger şi trebuie să stai în casă, poţi avea multe de făcut. Poţi citi sau scrie ceva. De exemplu, poţi aşterne pe hârtie nişte gânduri.

          Eu asta voi face şi, în episodul de astăzi adăugat „Colecţiei...” mele, voi porni din nou într-un voiaj (cu ajutorul generos al imaginaţiei, al Internetului, dar mai ales datorită ghesului dat de gândurile mele) şi vă voi invita în Coreea de Sud. Ah, văd deja reacţia domniilor voastre: ochi daţi peste cap, mâini care cuprind înfrigurate fruntea, oftaturi sastisite şi apoi întrebarea, inevitabilă: „iar?” Şi, da, recunosc că recidivele astea ale mele au ceva obsesiv în ele, însă nu mă pot abţine şi, după un timp, trebuie să plec iar în Ţara dimineţilor liniştite, mi-e dor de ea. Atitudinea asta a mea îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut când eram adolescentă, o producţie americană din genul ştiinţifico-fantastic, intitulată „Întâlnire de gradul trei” (1977, regia Steven Spielberg, cu Richard Dreyfuss, François Truffaut, Lance Henrikson), unde personajele contactate de omuleţii verzi (sau cenuşii, mă rog) de pe farfuriile zburătoare, se îndreptau, iar şi iar, cu obstinaţie, spre anumite locuri. Acolo, la unul dintre acele locuri, urma să aibă loc „întâlnirea de gradul trei” între extratereştri şi pământeni, şi ei mergeau spre acel loc, ca atraşi de un magnet. Ei bine, aşa simt şi eu, când vine vorba de Coreea de Sud. Simt nevoia, când şi când,  să mă rup de realitate şi să ajung, cu mintea, acolo (şi purtându-vă şi pe domniile voastre, mai cu voie, mai fără de voie, pe acele meleaguri îndepărtate).

          Şi fiindcă am pomenit de extratereştri, uneori civilizaţia coreeană (aşa cum o percep eu din diversele informaţii pe care le-am găsit prin cărţi sau pe Internet şi din nenumăratele seriale şi filme coreene pe care le-am văzut), felul lor de a acţiona, virtuţile lor, felul cum arată oraşele lor, nivelul lor de trai, toate acestea îmi dau sentimentul straniu că eu nu trăiesc pe aceeaşi planetă cu ei sau, şi mai aiuritor, că nu trăiesc în aceeaşi epocă cu ei. Am să vă spun de ce. Nu mă refer aici la frumuseţea locurilor, pentru că şi România noastră are peisaje de vis, nici la ospitalitatea coreenilor, căci şi noi suntem un popor foarte primitor. 
      Vreau să accentuez însă asupra felului diferit de a pune în valoare tradiţiile, talentul, istoria, bogăţiile, locurile şi asupra atitudinii diferite faţă de muncă. Sau, ca să păstrăm proporţiile şi să spunem lucrurilor pe nume, felul cum fac coreenii aceste lucruri, fiindcă noi, românii, aş zice că nu prea le facem (ocupaţi fiind să bârfim, să câştigăm bani mulţi fără a munci din greu, să ne păcălim unii pe alţii, să cârctim la orice, să emigrăm peste hotare şi, în ţară, să tot aşteptăm să ni se dea câte ceva).Vreau să mai lămuresc, însă, un lucru. După cum v-am mai spus, domniile voastre, într-un articol trecut, ceea ce simt eu pentru Coreea de Sud este acea adolescentină stare de îndrăgostire. Vine repede, trece repede, dar e pasională. De aceea, în momentul de faţă, vreau să cunosc mai bine ţara, oamenii, obiceiurile, vreau să aflu lucruri bune care s-ar putea aplica şi la noi, în România. (Şi, da, voi face asta tot în modul superficial care mă caracterizează, dar măcar e mai mult decât nimic). De-a lungul vremii, am mai avut îndrăgostiri din astea, ba de Japonia, ba de Grecia, ba de Tibet, ba de Corsica, ba de Insulele Canare, ba de Cipru...
       Dar singura mare dragoste pe care am avut-o şi o am şi acum, este pentru România. Îmi iubesc ţara din toată inima, o admir şi o respect şi nu mi-e teamă, domniile voastre, să strig asta în gura mare. Nu-i iubesc, recunosc sincer, pe toţi locuitorii României şi aproape că îi urăsc pe cei care o conduc (ştiu, e o afirmaţie dură, dar cu siguranţă ei sunt de vină pentru asta, eu eram dispusă să-i respect, să-i admir şi să-i urmez, dar spuneţi şi domniile voastre, am pe cine urma?). Şi, recunosc, nu pot afirma că ştiu atât de multe lucruri despre realităţile de acolo, din Coreea de Sud, aşa încât să pot face nişte afirmaţii inatacabile, dar nu prea am văzut acolo oameni care să stea degeaba, să scuipe coji de seminţe pe jos sau care să cerşească, nu am văzut hârtii, sticle goale aruncate pe străzile oraşelor şi nici pensionari (sau bătrâni, în general) trataţi cu atâta lipsă de respect, aşteptaţi, cum a spus, cu un cinism nemărginit, un politician de-al nostru, „să iasă din sistem”.
 

         Mă rog, să lăsăm asta, pentru că astăzi, domniile voastre, vreau să vă duc în Insula Jeju, o parte absolut minunată din Coreea de Sud. Jeju-do, singura provincie cu o autonomie specială din Ţara dimineţilor liniştite, a mai fost denumită şi Insula Zeilor. Şi cred că pe bună dreptate a primit acest nume. Se găseşte la circa 100 de kilometri de ţărm, adică de peninsulă şi are o suprafaţă de 1845 kilometri pătraţi. Jeju este o insulă vulcanică, are nenumărate formaţiuni care au fost, cândva, vulcani subacvatici, cum ar fi pitorescul vârf Seongsan („Răsărit de soare”) sau peşteri vulcanice, pline de mister şi spectaculoase prin colorit. Oraşul principal al insulei este Seongwipo. Tot în Jeju este şi Muntele Halla, cel mai înalt din Coreea de Sud, la poalele căruia se întinde Parcul Naţional Hallasan. Această superbă insulă, unde sute de mii de cupluri de tineri, din toată lumea, aleg să-şi petreacă luna de miere, a fost aleasă să participe (şi a ajuns până în faza finală) la un fel de sondaj care să determine cele „Şapte noi minuni ale lumii”. O să scriu despre acest lucru într-un alt articol, însă. Fapt este că această alegere a insulei la un concurs (destul de controversat, totuşi), a contribuit la o creştere spectaculoasă a numărului de turişti veniţi aici să-şi petreacă vacanţa. Doar în anul 2010, insula Jeju a fost vizitată de 950 de milioane de turişti. Jeju este singurul loc de pe planetă care are trei certificate UNESCO (pentru Rezervaţia Bisferei, în 2002, Patrimoniu Mondial, în 2007 şi Geoparc Mondial, în 2010). Insula are de toate: parcuri, locuri de agrement, plantaţii imense de ceai, hoteluri, temple, kilometri de plaje, poduri şi nenumărate cascade. (...)

        O să revin cu continuarea călătoriei.